Nicolae Roșianu 
Dacă e să-l includem pe Creangă în antologiile de folclor, o facem nu pentru că „este mai autentic” și nu pentru că „are talent și chiar geniu”, ci pentru simplul motiv că, refuzându-i acest loc, ar trebui să renunțăm și la alte culegeri de folclor din perioada respectivă. Fiindcă, în ciuda „strădaniilor meritorii ale predecesorilor noștri, se poate spune că narațiunea populară în forma ei autentică de manifestare orală (s.n. – N. R.) a rămas necunoscută, cu foarte puține excepții, până în zilele noastre”(1). După cum știm, majoritatea basmelor, culese atât la noi cât și în alte părți, au fost „îndreptate”, „corectate”, „întocmite”, cu alte cuvinte – „falsificate” (dacă e să folosim expresia lui Călinescu, deși improprie, după părerea noastră, chiar dură, de aceea o și punem între ghilimele, întrucât absența mijloacelor moderne de înregistrare și necunoașterea stenografiei nu permiteau o altfel de transcriere).
Așadar, mai toate basmele noastre au fost elaborate la masa de scris, din acest punct de vedere neexistând nici o deosebire între Creangă, Ispirescu sau Vasiliu. Toți aștern pe hârtie basme populare, însă nici unul nu păstrează (nu poate păstra) veșmântul lor autentic, în ultimă instanță forma acestor basme fiind rodul talentului lor literar. Ispirescu ne oferă basme auzite în copilărie într-un stil care e un „amestec de limbaj literar și împrumuturi din graiul muntean al povestitorilor”, doar din când în când „sclipind câte o oază a oralității (2); Vasiliu pierde manuscrisul cu basme culese „din gura poporului” și îl reface după „niște note”; Gh. Savin îl pastișează pe Creangă. Iar exemplele pot continua cu referiri la mai toți culegătorii de proză, poezia populară, în ciuda avantajelor pe care le oferă pentru notarea fidelă (posedă mai multe constante: vers, rimă, formule, melodie etc.), nefăcând excepție. Alecsandri, de exemplu, intervine „cu bună știință, omițând și adăugând versuri, alteori reformulând versul popular” (3).
(1) Ov. Bârlea, cercetarea prozei populare orale epice, „Revista de folclor”, 1-2, București, 1956, p.109 (excepțiile îl privesc mai ales pe Eminescu, poveștile lui fiind notate după dictatul povestitorilor, și pe I. A. Candrea, Ov. Densusianu și Th. Speranția care, după toate probabilitățile, folosesc stenografia).
(2) Ov. Bârlea, Poveștile lui Creangă, p. 230.
(3) Vezi Gh. Vrabie, Folclorul. Obiect. Principii. Metodă. Categorii., București, 1970, p.17.
