Cine sunt „nepricepătorii”?

Un motiv de a scoate pe Creangă dintr-o antologie de folclor nu este decât pentru nepricepători.

G. Călinescu

Rolul deosebit jucat de „modeștii cărturari de țară” în culegerea literaturii populare a fost salutar pentru conservarea moștenirii folclorice (1). Ei sunt „diletanții utili” de care vorbește Ov. Bârlea. Nu poate fi ignorată însă nocivitatea contribuțiilor „diletanților periculoși”, a celor lipsiți pur și simplu de „probitate profesională, care au măsluit versul popular sau chiar au fabricat piese noi stând în birou și arătând a fi culese din cutare loc”. Unii, așadar, „corectează” după gustul lor format la „lectura literaturii clasice”, alții fabrică „folclor” cu bună știință. Anumite falsuri sunt ușor de detectat, altele însă, fiind opera unor autori deosebit de talentați, fini cunoscători ai creației populare, mimează cu măiestrie stilul oral; pentru detectarea acestora din urmă este nevoie de acuitatea folcloristului bine pregătit, cu o „ucenicie îndelungată la culegerile autentice și, mai cu seamă, în laboratorul viu al repertoriului din mediile folclorice” (2).

Astăzi, când se merge tot mai frecvent la text, autenticitatea folclorică trebuie să-l preocupe în mod special pe cercetător. Dacă în folcloristica tradițională problemei respective nu i s-a acordat întotdeauna atenția cuvenită, întrucât se opera m ai ales cu elemente de ordin general (teme, motive, subiecte etc.), în ultima vreme studiul poeticii trecând pe primul plan, stabilirea gradului de autenticitate a textului constituie o etapă obligatorie în abordarea oricărei producții folclorice (3). Operația însă nu este chiar atât de simplă.

Însuși conceptul de autenticitate folclorică nu este încă destul de clar. De cele mai multe ori se pune semnul de egalitate între autenticitate și valoare. G. Călinescu, de pildă, nu vede nicio deosebire din punct de vedere folcloristic între un culegător de basme care nu cunoaște stenografia, transcriind „după cum îl taie capul” și Creangă. Primul „falsifică”, al doilea „e mai autentic”. Și bineînțeles că îl preferă pe Creangă, care „are talent și chiar geniu”. Iar concluzia se impune de la sine: „Un motiv de a scoate pe Creangă dintr-o antologie de folclor nu este decât pentru nepricepători” (4). Ov. Bârlea e de aceeași părere: „Ar fi cu totul absurd și neștiințific ca o seamă de colecții – ale lui N. D. Popescu, E. Sevastov, I. Pop-Reteganul, I. Bota etc. – care au o doză mai mică de autenticitate să fie socotite culegeri de folclor și să se refuze această calitate Poveștilor lui Creangă, care le-a depășit pe acestea ca autenticitate, dar prin alte mijloace decât imprimarea mecanică” (5). Și aici, prin urmare, se are în vedere valoarea, căreia i se spune autenticitate, dar nu autenticitatea folclorică, pentru că din punct de vedere strict folcloristic, după cum vom vedea, altceva înțelegem prin autenticitate. (va urma)