Primii zarzări dau floare, Femeie

Cu tălpi înșelate, plec înapoi.

Prin vuiet de tei răstigniți

sunt eu și dovada că sânger.

…Ieri a plouat, plouă și-acum

pe același noroi…

Ies din spini logodiți

vastele mele iluzii, acest hău infinit

de femeie iubind

hâda ta întrupare din jocul smintit

de-a noi doi.

Ostenit îmi e leșul. Sătul. Amărui.

Plec cum pleacă un înger

din aripa lui:

puțin sfârtecându-se,

aproape căznit,

trist scrijelit de un cui

în adâncul pașilor.

Ce poemă dulceagă! -îmi spui –

cu ochi sfredelind noaptea noastră vulgară

Hei, doamnă, viața noastră-i o gară

unul urcă, altul coboară

viața noastră-i un fum

îmbată-te de mine, mi-ai spus,

oricum te-am uitat

într-o seară de ceară

o zi urcă, alta coboară,

viața noastră-i un fum

eu nu te pot iubi în fiecare zi,

hei, doamnă, eu nu te pot iubi…

Ce căprui erai! ca octombrie

când te-am simțit

apă curgând

pe o piele de mânz. Fiară

înfrigurată de rouă și brume

prin petale de spânz

Mi-ai umblat prin nume,

ți-am făcut regat pe harta somnului meu

lumânare de seu

eram eu,

mă topeam, cădeam, nu cădeam…

Ți-ai râs în pumni. Mi-ai strivit

firele din păpădie, fulgii din lebădă

fluturii din asfințit

și totuși, știi,

atât cât mi-ai fost, te-am iubit

zbuciumat, amețit, otrăvit…

Vraiște mi-s buzele de arșița vântului

ochii la fel, de minciună

Nu mă iubește. Nu m-a iubit

Un cuțit se răzbună

pe frigul cuvântului

Naivă femeie, cui tot vorbești?

Uită tot! Ca nisipul ți-e urma.

Pe lună, pe viață, pe humă,

pe carnea de mumă

s-au scris cele mai triste povești.

Primii zarzări dau floare, Femeie.

Zâmbești?

[De aceeași autoare, puteți citi și Dacă floarea de tei ar fi o femeie]