Cine sunt ai noștri? (II)

Timp de aproape doi ani a trebuit să înghit faptul că al nostru era în politică. Secretar de Stat la Ministerul Educației. Un om pașnic, logician, filosof al științei, cu o experiență manageriala în învățământul universitar. Cred că atât de mult s-a temut să îmi spună ce urmează să i se întâmple, încât am aflat de la radio, ca tot poporul. Beam o cafea în Piața Amzei. Liniștită. Din difuzorul care transmitea o muzica pașnică, de fond. Se întrerupe și aud cum să Adrian e noul șef la învățământul superior. Mix feelings. Universitara din mine se bucura. Publicista suferea extrem. S-a dus pe copcă libertatea mea de exprimare! Aveam o rubrică permanentă la Curentul. Scriam periodic la Revista 22. Ca un om liber ce mă aflam. Până în clipa în care un membru al propriei familii a decis că ceilalți trebuie să își mai cenzureze din libertatea de exprimare fiindcă, oricum o dai, nu e bine. Dacă critici Guvernul, atunci îți ataci soțul. Nu e loial. Dacă îl apreciezi, atunci le faci propagandă ieftină și interesată. Mai bine scrii despre fluturi, efectul razelor de lună asupra ghetelor de gumă, în fine, lucruri inocent nepolitice. Sau mai bine taci.

• Mihaela, te ocupi de analize politice. Care este politica PD-ului pentru educație?
• Aceea pe care o sa o faci tu, Adrian.

Scria deja de niște ani despre politicile de educație. După un an de ministeriat l-am întrebat dacă a meritat să dea liniștea studiului pe cele 12-14 ore pe zi și noapte de muncă la minister.

• Vezi tu studiul acesta pe care l-am publicat acum doi ani? Acum a devenit articol de lege și obiect de politică publică.

Cred că a fost prima oară când am înțeles ce înseamnă puterea pentru un om ca el. Care e miza, desigur, în afară efectul secundar, în cazul lui, că deveneai brusc buricul universitar al pământului, cel mai căutat, asaltat, periat, rugat, criticat, înjurat om din sistemul universitar? Să iți ostenești mintea cu atâta cercetare, să faci față atâtor cerințe de academic internațional, să îți citească studiile o mânuță de specialiști. Uneori să le și folosească, citându-te onest. Și apoi, dintr-o dată, argumentele tale devin legi și politici publice. Beția unei asemenea puteri mai că mă ispitea și pe mine, în ciuda dragului radical de libertatea atât de târziu venită în viața mea. Ei, dacă aș putea eu să îmi transform ideile din Convenio în politici feministe și ecologiste….ei….

Nu am făcut-o. Nici nu m-a vrut, de fapt, nimeni în politică. Am rămas în decanatul meu, mulțumită că Adrian ne-a scutit pe toți să mai mergem la minister să ne aprobe statele de funcțiuni. Ceremonialul cutumiar de septembrie. Coadă mare la omul cu ștampila, un director sau inspector. Lume săracă, la sfârșitul anilor 90. Mai o damigeană, o baterie cu vin, ceva pachete cu delicatese afumate, cărate de decanii din toată țara cu mașinile lor personale, să ungă osiile birocrației și să se întoarcă triumfal, cu toate posturile aprobate, fiindcă atunci banii universităților se dădeau pe posturi didactice, nu pe numărul de studenți. Făceam vertigo când băteam la ușa inspectorului, sau ce era. Îi strecuram statul de funcțiuni printre decani și bagaje, prin ușa întredeschisă. Îmi zâmbea jovial-bahic și semna:

• Sărut mânușițele, doamnă! Omagiile mele!

Ce cavaler! Vai, ce cavaler! Se mulțumea cu unicitatea mea în peisaj.

Odată cu autonomia universitară nu am mai avut parte de cavalerismul ministerial, pentru bunul motiv că decanii nu mai aveau nimic de cerșit pe la birourile instituțiunii. Iar inspectorul, săracul, a fost scutit de ciroză galopantă.

Primesc în 1998 o circulară de la Ministerul Educației. Era adresată Domnilor Rectori și Domnilor Decani, semnată, firește, de șeful de resort. Trimit un fax la minister. Dacă vă mai adresați în acest mod o singură dată, vă dau în judecată pentru discriminare. Domn decan nu mă simțeam, schimbare de sex nu eram dispusă să fac. Dar nici măcar lege explicită nu aveam, ca să i-o invoc în ultimatumul adresat soțului politician. Adrian a văzut că adresarea este o anomalie. O rutină instituționalizată de un veac. Ministerul nu s-a gândit o clipă că funcțiile de conducere din universități pot să fie populate și cu “doamne”. Cum să se fi gândit? Îmi amintesc, imediat după instalarea lui Marga ca ministru și înainte ca Adrian să se dedea la politică, am fost numită într-un Consiliu al cărui scop era acela să îl sprijine pe ministru pentru strategia de reformă a educației. Aveam atunci 43 de ani. Eram proaspătă decană. Am ajuns în sala de consiliu. Acolo se aflau greii universităților din țară, toți profesori, nu mai tineri de 55-60 de ani, iar cu excepția profesoarei Zoe Petre și a mea, toți erau bărbați. Tot ce mișca și era tânăr, eventual femeie, era fie jurnalist, fie secretară la minister. Ultimele două categorii m-au ignorat: jurnaliștii mi-au zis să trec în spate, ca să nu mă văd în cadru, secretarele nu mi-au dat mapa de discuții. Inadecvată. Eram ne-la-locul meu. Prea femeie și prea tânără pentru un forum de prestigiu, înzestrat cu autoritate epistemică. Recunosc însă că de toate corvezile ministeriale m-a scutit, în primă instanță, o femeie: Ecaterina Andronescu. Ea a reușit să se descotorosească de mine din Comisia CNATCU de științe sociale, fiindcă i-am respins un favorit la conducere de doctorat. Un ambasador. Se poate așa ceva? Ultima oară, chiar sper că e ultima, m-a scutit plagiatul lui Ponta. Atunci s-au scuturat de noi de toți, fără discriminare de gen, vârstă, grad didactic, desigur, cu ceva discriminare de apartenență/neapartenență politică la PSD. Dar și cu o vădită discriminare în funcție de șubrezenia academică. O “discriminare pozitivă” pentru cei slabi, vulnerabili, că doar la conducere era un partid socialist, nu-i așa? Pitie pour les faibles!

Niciun partid nu a făcut niciodată o politică afirmativă veritabilă, în afara celor pentru studenții romi și acelea greu acceptate fără presiunea UE. Pentru femei, în niciun caz. Oricât de universitare ar fi ele, oricât de bune ar putea să fie, inclusiv managerial, se pare că frica de castrare la universitarii băștinași este, în genere, prea mare. Desigur, aici face excepție eterna doamnă Andronescu, după fustele căreia s-au ascuns, de care s-au ținut strâns, s-au salvat și au înaintat, o mulțime de vajnici universitari faimoși, mai ales în Vlașca, Teleorman și Slobozia.

Adrian a pus umărul la Ordonanța pentru prevenirea și combaterea discriminării, lucru salutar fiindcă a făcut-o pe vremea când “violarea” specificului național prin aquisul comunitar nu se petrecuse încă. Era prim-ministru Mugur Isărescu în acel an 2000 al ordonanței care ne așeza legislativ ceva mai aproape de lumea visurilor mele politice.

Dacă mă gândesc bine, titlul meu generic Cine sunt ai noștri? ascunde o mare ipocrizie. Care noi? Cine eram aceea noi, care în anul 2000, când România ajunsese la fundul sacului căderii economice, era plină de oameni aruncați la marginea istoriei, de bărbați în plină putere, pensionați forțat, de femei care se zbăteau să scoată din mizerie și foame, inclusiv din depresie, pe cei atât de rău loviți de dezindustrializare? De bărbați care migrau pe capete în satele părinților lor să se apuce de economia aceea de autoconsum, cum îi ziceau sociologii. De bărbați și femei care luau drumul bejeniei în occident, se angajau la negru, ba să le facă locuințe vesticilor, ba să le spele podelele și copiii, să le culeagă tot ce era de cules sau să se vândă pe mai nimic pe străzile dosnice ale marilor orașe excesiv de luminate noaptea.

În acea lume a anului 2000 una ca mine visa și se ocupa de cai verzi pe pereți, ignorând decăderea și radicalizarea semenilor ei. Eram mulțumită de cei doi piloni pe care mă bazam ca să îmi ating obiectivele de cercetare și pe cele politice. Adrian la Educație și Renate Weber la președinția OSI (Open Society Institute), adică a Fundației Soros, cum e popular cunoscută. După experiența mea în tandem cu Vladimir Pasti, nu mai voiam și nu mai puteam să scriu în România, pentru români și mai ales despre ei, fără să plec totuși o de la o bază empirică serioasă de cercetare. Renate preda Drepturile femeilor la masteratul pe care îl coordonam. Și ea știa la fel de bine că intuițiile fără concepte sunt oarbe, conceptele fără intuiții sunt goale (cum a spus primul bărbat al minții mele, Kant). Amândouă știam că ne putem împodobi cu penele cercetărilor de gen din apus, dar că nu putem zbura, fiindcă lumea noastră este altfel și nu o știm, cel puțin în ce privește ideile oamenilor despre relațiile de gen, decât din opinii comune și mai ales din cultura solemn-romantic-elitist-conservatoare a marilor intelectuali bărbați. Cu puterea ei de decizie și finanțare, cu proiectul meu despre ce vrem să știm și o echipă de sociologi foarte dedicați, am făcut o cercetare la scară națională: Barometrul de gen (august, 2000). Un duș de gheață. Majoritatea copleșitoare a bărbaților și majoritatea mai restrânsă a femeilor din România, cu mici breșe la tinerii educați și mai ales, necăsătoriți, din orașe universitare, țara noastră dragă era așa de bine așezată într-un patriarhat tradițional, încât am încremenit în fața rezultatelor.

Rezum ușor ironic, dar destul de exact. Bărbatul este și trebuie să fie capul familiei, chiar dacă femeile își câștigă pâinea, iar în tranziție, de multe ori și pâinea pentru bărbații lor rămași fără muncă. Nu e bine ca femeile să se amestece în politică, nu se pricep, e treabă de bărbați. Oricum, femeile au treabă toată ziua, la servici și acasă, nu au timp. Dacă Gică le mai îndoaie câte o falcă, trebuie lăsat în pace, fiindcă e treabă de familie, ce să caute poliția în casa lor? Să se ocupe și bărbații de gătit, spălat, îngrijit copii? Cuuum? Ce bărbați ar mai fi aceia? Nu o mai lungesc. La ce a folosit oare propaganda egalitaristă din comunism? La un mare praf în ochi sub care niciodată, dar niciodată nu a fost tulburat patriarhatul țărănesc sănătos: Unde-o fi Oltul mai mare / M-o trece mândra-n spinare! Ce facem cu asta? Cui vorbim noi? Încotro o luăm? Acceptăm creșterea organică a egalității de gen, așa, cale de alte zeci, poate sute de ani sau o luăm pe calea credinței că schimbarea instituțiilor trage după ea schimbarea comportamentului oamenilor? Normativistă fiind, de bună seama că tind spre a doua variantă. Cât au ajutat Ordonanța, apoi Legea și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, trecerea vremii și deprinderile periculoase căpătate de româncele scăpate prin occident, nu știm precis. Un Barometru care să ne ajute să măsurăm diferențele nu s-a mai aplicat de atunci. Renate a plecat la Președinție, apoi la Bruxelles. Poate, cine știe, și eu m-am lăsat sedusă de prezentul continuu. Am uitat anul 2000.

Dacă mă gândesc bine, anul 2000 a fost teribil. Nu am avut timp și loc să jelesc moartea tatei. Toate nejelirile acestea costă enorm pe termen lung. Lacrimile reprimate nu mai curg în afară. Ele intră în minte și în inimă, așa coroziv-sărate și rod, rod rezistența într-o depresie nesfârșită. Cum să îmi jelesc eu tatăl, când trebuia să stau dreaptă, fără loc de zacere prostită? Făceam un fel de navetă la Strasbourg, la Consiliul Europei, ca să lucrez cu ei la politici de educație. Acolo m-au prins rezultatele turului I al alegerilor din 2000, după care au rămas în cursă Iliescu și Vadim și un potop de reproșuri strasbourgheze:

• Cum ați putut lăsa să se întâmple așa ceva, Mihaela?

Tâmpită viață. Pentru ei, eu eram România pe care o aveau în față. România care preferă unor personaje de calibrul lui Isărescu sau al lui Stolojan, un vechi aparatcick, un tătuc al status-quoului și conservatorismului de stânga, pe Ion Iliescu, la alternativă cu un naționalist reacționar și paranoic, pe Corneliu Vadim Tudor. Cel din urmă îi amenință cu împușcatul în stadioane pe “trădătorii de neam și țară”, inclusiv pe cei care se preumblau pe la curțile europene să le înduplece să ne îngăduie în clubul cu moravuri occidentale. Am încercat, în felul meu, să fac ceva împotriva acestei catastrofe care ne arunca într-o eră dinaintea semnării tratatului prin care, o margine de lume a istoriei și geografiei europene încerca să își facă saltul peste umbra ei, în decembrie, 1999. Tribuna mea era atunci Revista 22. Am scris, imediat ce s-au dat rezultatele primului tur, un Apel la cetățenia responsabilă. Eu, care mi-am rupt mințile și pingelele împotriva lui Iliescu între 1990 și 1996. Eram una din mulții care, în primă instanță, credeau că nu poate să existe aberație mai mare decât să îl voteze vreodată pe Iliescu. Numai că nu am împins această credință până la a lăsa, prin ne-voia mea de cetățeană, să ne trezim în era delirului ultra-naționalist al României Mari, la rang de președinție. Greu însă cu mulți dintre ceilalți, fără îndoială mai influenți ca formatori de opinie. Aproape până în preziua alegerilor credeau că li se usucă mâna dacă îl votează pe Iliescu. Gabriela Adameșteanu și Rodica Palade au publicat apelul meu în momentul în care GDS-ul era strivit de un sentiment metafizic de disoluție a oricărei speranțe, așa cum le stă bine unor intelectuali care își iubesc ideile în pofida oricărui context istoric. Femei înțelepte, redactorele Revistei 22. Femei cu dreaptă măsură, care știau că, deși băieții de la scara unu, mulți hârșâiți în lupte de cartier, sunt otova adversarii pe viață ai celor de la scara doi, nu e nicio șansă alta decât să ne aliem cu unii mai rezonabili de la scara unu. Să facem un armistițiu până când trece nebunia de care s-au contaminat excesiv de mulți bărbați belicoși și periculos de mulți și rafinați bărbați „scârbiți”. Se pare că aceasta a fost gândirea dominantă a femeilor din România, căci, dincolo de cercurile noastre strâmte, dar vizibile, femeile acelea multe, aproape invizibile, aparent supuse (așa zicea Barometrul), dar cu scaun la cap, au fost numeric hotărâtoare în respingerea extremismului în alegerile din 2000.

La finele lui 2000, în mod paradoxal, “ai noștri” erau cei pe care îi detestam cel mai mult, împotriva celor de care ne temeam cel mai mult. Cred că atunci am învățat cu adevărat valoarea compromisului pentru păstrarea câtimii de democrație dobândită cu atâta durere. Bine. E loc pentru noi toți în lumea asta, cu condiția să prevaleze cei care cred exact acest lucru. Anume că este loc pentru toți.

Imagine de Silviu D. Gherman.

Prima parte a articolului o puteți citi aici.