Cine sunt ai noștri? (I)

În minunata noastră tinerețe petrecută în comunismul multilateral dezvoltat, cel mai mult ne scotea din minți faptul că eram conduși de dobitoci. Citiți: personaje șmechere, oportuniste, bune de gură și slab pregătite profesional. Dar era un progres. În tinerețea proletcultistă a mamei, ei erau pur și simplu nulități cu 4 – 7 clase[i]. Nu știu cât de mult puneam pe seama comunismului, ca regim politic și formă de proprietate[ii], starea noastră de îngălare morală și materială, dar știu că ne revolta major contraselecția. Cu cât se îngusta piramida puterii, cu atât probabilitatea să găsești o concentrare intensă de dobitoci profesional creștea exponențial.  Cu cât creștea densitatea influenței politice, cu atât se retrăgea profesionismul serios din orice cotlon.

Din familia scoaterii din minți făcea parte si ubicuitatea partidului. Se întinsese ca o pecingine. Din 8.200.000 de angajați, câți avea România pe final de comunism, 4.000.000 erau membri de partid. În nicio instituție, fie ea cât de pișpirică, de exemplu o creșă de fabrică, nu aveai voie să fii de capul tău. Cine nu era în partid, era în Frontul Democrației și Unității Socialiste, un fel de spanac-apendice al PCR, cât să nu rămână nimeni neorganizat și nepolitizat. Partidul avea organizații în toate instituțiile: fabrici, școli, spitale. Existau profesii inaccesibile în afara apartenenței la partid (de exemplu, profesoratul în filosofie și științe sociale, dreptul, economia) sau poziții complet inaccesibile în lipsa acestei apartenențe, începând cu cele de șef de catedră / șef de echipă / șef de secție de spital. Cel puțin în experiența mea, o luam fatalist și încercam ca, măcar la nivelul școlii, spitalului, secției de fabrică să alegem șefi dintre colegii competenți și rezonabili, sau măcar dintre cei care nu ne otrăveau și mai rău viețile. Partidul locului de muncă ne deranja cu două ședințe pe lună, una de organizare și alta de învățământ politic. Dacă șefii erau rezonabili, prima era operativă, pe probleme de școală și în cea de-a doua împiedicau mâncarea de rahat cu o discuție despre domeniile de competență a fiecărei catedre.  Sila noastră se revărsa către inamicii de partid, activiștii de la Sectorul III al Bucureștiului și, din când în când, către cei de la muncipiu, când îi apucau brigăzile de control de băgat spaima în oase că nu erau destule tablouri cu Ceaușescu pe pereți și destule broșuri roșii ale congreselor la biblioteca școlarilor. Tot ei erau inamicii de duminică, vechilii care ne controlau cât de zelos curățăm rahații din parcurile sectorului și de toamnă, când urlau în urechile noastre despre sfecla insuficient scoasă, cartofii prost sortați și porumbul depănușat la fușereală. Tot ei ne fugăreau pe traseele în care trebuia să îl întâmpinăm pe Cârmaciul țării noastre:

–   Mai entuziast, tovarăși, mai cu viață!

Dar iată, partidul a crăpat într-un joc de puzzle. Măcar în instituțiile astea pașnice, cu alte destinații decât politice, părea să fi crăpat de tot. Prima reacție, inclusiv la mine, a fost naivă: O, nu mai îmi pierd vremea la ședințe, nu mai mă fugărește nimeni nici la cartofi, nici pe trasee și nu voi mai auzi urletele inepte ale tovarășei Cărbunescu. Predau ce vreau la ore și asta oficial.

Sfântă naivitate! Bunica soțului meu obișnuia să spună despre activiștii din comuna lor:

–   Maică, ăia au jegul și-n chibrit. Sunt buni de politică.

Femeie simplă și inteligentă. Știa să asocieze limpede care sunt candidații pentru politică în patria noastră mioritică. Îmi amintesc obsedant vorbele ei.

O vreme am stat foarte departe de orice întrunirile de partid. Cum naiba să îmi pierd vremea, dacă am de ales să nu o fac? În anii 90 am dat curs de două ori invitației unor persoane cunoscute să merg să asist la congresele partidului lor.  De la fiecare am șters-o la prima pauză și dusă am fost. Aceeași mâncare de rahat, cu alte vorbe. Același pupincurism, dar de data asta politeist, căci se înmulțiseră șefii. Aceeași aglomerație de reprezentanți din teritoriu, unul mai penibil ca altul. Aceeași ispită spre lozinci, dar de sens contrar. Mi-am scos agenda și m-am trezit proiectată în comunism, încercând să joc “spânzurătoarea” cu vecinul de scaun, ca să îndur mai ușor cățărarea rozătoarelor pe mințile mele. Era un reflex vechi, din anii 80, când trebuia să mergem lunar la ședințele de instruire pe Municipiu. Nu ne lăsau să corectăm teze. Nici să citim ceva. Singurul fel prin care ne puteam ucide orele de tinerețe petrecute în non-sens era jocul discret de-a “spânzurătoarea”, pe cuvinte din ce în ce mai sofisticate. Agendele acelor ani sunt pline.

Mai târziu, când coagulam niscai grupuri pentru drepturile femeilor, a trebuit să ne întâlnim cu cele care aveau organizații de femei în partide:

–  Doamnă, zice soția plină de danteluțe roz-bombon a liderului PNL din acea vreme, ce ați făcut dumneavoastră pentru țară?

– Nu mi-am propus să fac nimic pentru țară, stimabilă, eu mă ocup cu reforma științelor sociale.

– Rău, foarte rău! Eu și soțul meu facem tot timpul totul pentru Țară. Din zori până în noapte. Așa să știți!

Micuță, rotunjoară, ridicată pe vârfuri, cu aer de prințesă detronată, aruncată în lumea plebee, cu sânge roșu și idealuri limitate.

Nu trece multă vreme și o alta, persoană importantă, șefă de secție medicală la un spital de renume, șefă de femei țărăniste ne spune că, dacă partidul ei câștigă alegerile, vor reintroduce școlile de menaj pentru fete și vor face politici să stea femeile acasă, în îndeletnicirile lor tradiționale, dar nu oricum, ci calificate în licee de doamne, domnișoare și gospodine.

–   Presupun că începeți cu dumneavoastră politica asta, o întrerup eu obraznic.

–   Cuuum adică?

–   Adică să lăsați baltă spitalul și să faceți checuri și mileuri.

–   Eu? Eu? Dar eu sunt medic specialist!

–   Atunci cu celelalte, cele care vin acuma, ce aveți?

De multe ori mi se urca sângele la cap. Mă ciupeam să văd dacă e adevărat. Era. Era. Cu cât partidul era mai istoric, cu atât era mai adevărat. Iar FSN/PSD nu era frecventabil din rațiuni de istorie recentă și prezent exasperant. Când s-a rupt FSN-ul, o parte a lui, PD-ul, avea oameni mai contemporani cu sfârșitul secolului XX și femei foarte interesate în dreptate de gen. Mariana Valeria Stoica și Marina Bruchner au fost chiar excelente. Nu s-au sfiit să se înscrie la primul masterat de studii de gen și să devină primele politiciene cu agendă feministă din România lor patriarhală până-n plăsele. Prima era deputată.

A fost o vreme care v-ar fi lăsat muți pe mulți dintre cei tineri. Intram în vechea clădire a SNSPA, deasupra teatrului Bulandra, în septembrie. Restanțe. Lipiți de pereți, cu foile în mână, citind până în ultimul minut, deputați, senatori, miniștri secretari de stat tremurau de emoții și încremeneau văzându-mă, văzându-ne. Se închinau când luau un șapte. Era un șapte muncit. Voiau să înțeleagă în mod profesional ce înseamnă politică în democrație. Să nu fie amatori, să nu fie urechiști. De aceea au și fost capabili să înțeleagă că norocul nostru istoric nu poate să fie decât aderarea la NATO și UE. Și au lucrat pentru asta. Adesea discret, adesea în planul II. Mais, ou sont les neiges d’antan?

La fel ca și acum, în noiembrie, 2015, politicienii anilor 90 aveau totuși o frică în ei față de reacția cetățenilor activi. Știau că nu sunt chiar de capul lor. Ne mai băgau în seamă și pe cei din mediul universitar și pe experții din ONG-uri. Odată cu aderarea la UE s-au văzut cu sacii în căruță. Se terminaseră obiectivele politice. Mai rămâneau cele personale: marea crăpelniță pentru noi și ai noștri. Cine sunt ai noștri? Simplu: familia, până la cumetrii și tovarășii de afaceri cu statul. Familia avea rude extinse, până la o verișoară care avea nevoie de post de femeie de serviciu la o școală comunală și la vărul care, din zero calificare, devenea fochist la centrală. În acest fel, partidele nu doar că și-au recuperat ubicuitatea străveche, dar au adus-o pe noi culmi de perfecțiune. Și tot în acest fel, fuga de competiție onestă își relua dialogul cu veșnicia în patria noastră mioritică.

(va urma)

[i] În anii ‘50, aproape 90% dintre cei cu studii superioare au fost dați afară din posturi și înlocuiți cu cadre de nădejde ale partidului, de regulă, semi-analfabeți. Profesioniștii au luat drumul închisorilor, canalului sau pe cel al muncii necalificate pe șantierele patriei.

[ii] Știam atât de puțin despre lumea din afara micului loc în care trăiam!

Imagine de Silviu D. Gherman