Miracolul putea să apară oricând

Primul tren spre Capitală l-am pierdut. Am aşteptat, apoi, cinci ore în gară. Mai fusesem o dată în gară. Fugisem noaptea de-acasă pe fereastră. După ce adormiseră ai mei, m-am strecurat uşor afară. Începusem să am insomnii. Visam puţin şi nici puţinele visuri nu le ţineam minte. Îmi imaginam gările ca pe niște porți înalte albastre. Aş fi vrut să văd trenurile trecând prin ele cu pufăit ușor obosit. Le-am văzut. Nimic pasionant sau poetic. În gară, miros urât, mizerie. Oameni cu fețe chinuite care nu erau deprinşi să călătorească. N-am mai recurs la astfel de artificii. Începeam să mă maturizez.  Apoi a urmat armata şi am coborât câteva trepte spre ceva asemănător purgatoriului.

În armată n-am primit nici scrisori, nici pachete. Fetele uitaseră de mine. M-am îngrăşat, totuşi. Te îngraşi în armată, înveţi să-ţi coşi nasturi şi prinzi gustul colectivităţii. Cam atât. Apoi toate încep să se coloreze în verde. Oamenii devin verzi, casele verzi, cerul verde. Palmele ţi se înverzesc, iar în gură simţi un gust de verde. Nu verdele proaspăt. Verdele stătut, rânced, ca o vopsea groasă care te acoperă în somn. Doar că soldații nu dorm. Și nu visează. În ei se adună pentru un timp toată oboseala pământului. Şi seamănă toţi între ei. Le miros hainele a câine ud.

Din armată m-am întors nedumerit. Credeam că voi rămâne toată viaţa un soldat nedumerit, cu palme verzi. Un soldat dezorientat şi nenăscut, căutând drumul spre casă.

Nu cred în fatalitate. Mi-a căzut şi nasturele de sus de la cămaşă.  Seara îmi place să citesc cărţi fără eroi și aventuri eroice. Urmăresc atmosfera, stilul, arta de a povesti obişnuitul, fără lovituri de teatru. Care să fie senzaţionalul? Nu mai există senzaţional. Evenimente mărunte, mărunţele. Drama de zi cu zi care nici măcar dramă nu e. Apă lungă. Întindere de nisip care ne astupă gura ca un căluş de cârpe. Nimic din ceea ce ştim sau intuim nu se aplică existenţei noastre. Există mereu tentaţia de a rămâne în afară, orgoliul de a ne crede altfel. Doar că eu aşteptam ceva de peste senzaţional, mă educam pentru acea aşteptare. Lăsam uşa descuiată, geamul spart. Miracolul putea să apară oricând.

Am fost dintotdeauna o fire paradoxală, cu un dezechilibru studiat între ceea ce simt şi ce gândesc, între cum apar şi cum sunt. Un mod de apărare în faţa oglinzii. O punere la adăpost în interiorul cuştii.

Când eram mic nu înţelegeam din ce sunt făcut. Doar carne şi sânge, îmi repetam, doar carne şi sânge. Mă închideam în camera mea şi îmi priveam ore în şir mâinile, picioarele, le făceam apoi să se mişte şi urmăream gesturile dislocate prin cer. Era uluitor să văd o mână ridicându-se în aer. Sau să păşesc şi să nu ştiu din ce sunt făcut. Pipăiam toate din jur. Mă pipăiam. Să mă conving că există, că exist şi eu. Şi voinţa mea de a mişca braţele, de a vorbi sau de a merge. Voinţa mea de a depăşi forma în care mă aruncaseră printr-o naştere închipuită. Toate vin de sus, de la cap ni se trage, spunea bunica, mai trăgea cu ochiul la icoană şi ajungea iar la Dumnezeu.

Dintotdeauna mi-au plăcut lucrurile simple. Am avut parte numai de complicaţii. Plus ce am mai complicat și eu. Nepriceput și orgolios. După ce am plecat de acasă, am crezut că se vor aranja multe. Că am să scap de tot ce mă apăsa acolo. Că am să trăiesc altfel. Sau pur şi simplu că am să mă nasc. Nu s-a schimbat aproape nimic. Doar decorul. Şi nu totdeauna în bine. Am învăţat, în schimb, să trăiesc neluat în seamă, neîmplinit, neras, nemulţumit, curios, neîncrezător, cu deşertăciunea întinsă pe masă ca o piele de animal tânăr sacrificat. Dintr-o eroare. Dintr-un experiment. Bine că nu apucasem să mă nasc, altfel toate astea ar fi sunat tragic în singura viaţă care se pare că ne-a fost lăsată.

E plăcut la mine. Cald, intimitate. Stau des cu storurile trase. Nu e un semn de claustrare, doar o preferinţă. Seara deschid fereastra, să iau oraşul în piept, ca în copilărie. Dar nu regăsesc nimic din farmecul de odinioară. Oraşul nu mai e decât o caracatiţă care îşi strecoară tentaculele reci pe fereastră. Aer închis care nu-mi colorează obrajii. Nu răcesc niciodată. Nu-mi aduc aminte să fi fost vreodată bolnav. Duşul îmi place întotdeauna cu presiune. Picături tari, biciuindu-mi pielea. Iarna nu port mănuşi, nici căciulă. La serviciu mă duc pe jos. Continui să am insomnii, dar cel puțin nu am coşmaruri. Suport mai bine frigul decât căldura. M-am adaptat.

Toate descoperirile le-am epuizat în şcoală. Într-una din seri am început să percep universul. Prin vârful degetelor. Mă închipuiam pe o pojghiţă subţire şi lucioasă. Era pământul. Şi dincolo de stratul fin de poleială începea o grotă cu beznă. Era universul. Şi doar un pas greşit pe marginea iluzorie ar fi însemnat căderea în univers. La o palmă de tălpile mele. Mă gândeam, mi se făcea rău şi iar mă gândeam. Noaptea visam cum mă prăbușesc prin univers cu carne, cu sânge, cu suflet, cu tot. Şi acelaşi gol în stomac. Pe vremea aceea, viaţa mea încă mai era un culoar de spital. Eram privit cu îngăduinţă de mama care nu înţelegea nimic, în timp ce eu începeam să mă simt important şi puternic.

Episodul I: Uneori, viaţa era frumoasă

(sursa foto: summerday.ro)