Și el a fost (doar) un om

Un scriitor român. Elevii îl bodogănesc frecvent atunci când vine vara și le „pică” la BAC ceva din Camil Petrescu. Sau, dimpotrivă, se bucură. Oricum, din fericire, nu e niciunul dintre ei care să nu-i fi auzit numele. Și cei mai mulți, surprinzător, nu confundă niciodată titlurile romanelor lui sau figurile centrale ale acestora.

Personajele create de el sunt, indiferent dacă ne referim la cele din romane sau din piesele de teatru, memorabile. Poate și pentru că autorul aproape s-a identificat cu viața lor, le-a împrumutat cât mai multe din experiența lui, din dorința de a fi autentice. Pietro Gralla, Fred Vasilescu, Ștefan Gheorghidiu, Ladima sau, dacă glisăm în sfera feminină, Doamna T, Ella, Alta – pe toți ni i-am reprezentat cu ochii minții aproape inconștient, chiar în timp ce rândurile scrise de autor se înșirau în fața noastră.

În paginile revistei Literatura de azi, la diferite zile „aniversare”, am preferat să publicăm din scrierile lui, nu să vorbim despre acest spirit „mereu încordat de atenţie ca un cap de şopârlă”, după cum spunea G. Călinescu. Am ilustrat puțin din personalitatea acestuia fie prin poezia lui, fie prin fragmente de proză.

Azi, însă, mă voi gândi un pic la Camil-omul. Un om dificil. „Trebuie să mă port ca un stăpân și să nu mă intereseze părerea lor. (…) N-am nevoie de stima bunilor mei vecini de viață.” Fără să vrei, zâmbești când citești cu câte convingere susținea asta. Practic, ascundea exact contrariul – Camil nu putea trăi fără atenția celor din jurul lui, fără aprecierea lor. Dar prietenii stăteau puțin lângă el, deoarece îi transforma în subiecte de acuzare, în parteneri de polemici violente. Iar ei, la rândul lor, nu mai vorbeau chiar frumos despre scriitorul atât de agresiv.

„Lovinescu credea despre Camil că este un megaloman ţicnit, care se laudă că face filozofie, care se laudă că scrie piese de teatru. Dar îi folosea, şi pe el, şi pe Felix Aderca, la «Sburătorul», deoarece altfel cenaclul era o mortăciune. Ăştia doi erau «sifonul» cenaclului. Așadar, Lovinescu îl detesta pe Camil. Îl poftea la cină, mâncau prieteneşte, după care trecea în birou şi îl făcea în agendele lui cu ou şi cu oţet.” (din Jurnalul lui Mihail Sebastian). Și eu, fiind extrem de subiectivă când vine vorba de Camil, firește că l-am crezut pe acesta din urmă la citirea Notelor lui zilnice, pline toate de demonstrații contra a tot ceea ce zicea și făcea Lovinescu (omul).

Dintre toți prietenii lui (oare câți or fi fost adevărați printre aceștia?), singurul care a rămas totdeauna alături a fost Mihail Sebastian, chiar dacă, de foarte multe ori, i-a fost greu. O prietenie de „rară forţă şi longevitate în capricioasa lume literară”. O prietenie „omenească, prea omenească” – așa o caracteriza însuși Camil în 1933, într-un articol intitulat sugestiv „Mihail Sebastian sau despre prietenia literară”.

Toți ceilalți îl acuzau, mai ales, de violență, iar „violentul” Camil își motiva această însușire atât de blamată prin faptul că se simțea neînţeles, ultragiat, respins.

Poate era timid. Poate era timorat de handicapul auditiv. Poate era permanent obosit din cauza coșmarurilor avute, cu obuze care explodează… Poate, într-adevăr, știa că nu este recunoscut la adevărata lui valoare. Poate era egoist și egocentric: „eu nu am crezut în «talentul» nimănui… Nu cred decât în personalitatea mea”.

„Mi-e imposibil să-mi explic candoarea lui – este aşa de inteligent – şi totuşi atât de profund naiv.” scria tot Mihail Sebastian, în Jurnal.

Camil-omul mânca sare fără limite, adăugând-o chiar înainte de gusta ceea ce era pe masă, iar asta o scriu tocmai pentru a-l mai umaniza, chiar dacă el nu și-ar fi dorit acest lucru.

Îi plăceau șahul și matematica. Și fotbalul.

Nu știa să fie tandru, chiar dacă devenea galant în preajma femeilor și le cucerea imediat pe acestea. În relațiile cu fiii lui, s-a ocupat exclusiv de educația lor intelectuală. Era perfecționist, indiferent de domeniul care îl pasiona.

„În primul an de facultate (la matematică, n.m.) am început să înțeleg despre ce e vorba și am rămas aproape surprins de nivelul la care era tata în matematică. A fost copleșitor, nu era niciun domeniu serios în care să viu și să nu existe o participare a lui.” (Camil Aurelian Petrescu, fiul cel mare, într-un interviu apărut pe www.dollo.ro)

Cum era Camil-omul, cel la care mă gândesc azi? Și, oare, chiar îmi pasă?

Știm că el a văzut ideea. Ar mai trebui să știm ceva despre el?

Și, totuși… Cei mai mulți ar dori să sape cât mai adânc în existența lui de zi cu zi. Să-i descopere fiecare relație, fiecare gest, fiecare simțire. Din fericire, însă, curiozitatea li se trezește după ce-l citesc. Când gândurile lui pulsează din rândurile cărții și orice lector se minunează de succesiunea ideilor expuse, de precizia lor chirurgicală, de frumusețea asocierilor reușite, de… tot.

L-am descoperit pe Camil altfel decât cei mai mulți, în „Act venețian”. Pe el și idealurile lui. Sau așa am crezut. Indiferent ce-am mai aflat, după aceea, despre el, ca om, m-a lăsat rece – Camil făcea parte, deja, din galeria idealurilor mele.

Poate chiar atunci mi-am dat seama că nu are nicio importanță în cazul scriitorilor mari (al artiștilor, în general) cum este omul, ci doar ceea ce lasă el în urmă. Frământările, durerile și logica lui Camil, puse în gura personajelor lui sau exprimate în Note și în articole, sunt suficiente pentru o imagine complexă. Pentru mine.

Prefer să rămân un cititor care nu poate fi influențat de ceea ce se află în spatele unui condei genial, așa cum a fost cel al lui Camil Petrescu.

Iar în final, îi dau cuvântul tot lui Mihail Sebastian, cel care l-a iubit necondiționat: „Îl ascult şi nu ştiu ce atitudine să iau. Uneori mă tem să nu izbucnesc în râs. Alteori mă întreb, cu o subită îngrijorare, dacă omul ăsta nu e nebun. Şi rămâne, în sfârşit – peste toate astea – posibilitatea, mai amuzantă decât toate, să aibă dreptate…”

Mi-ar fi plăcut să-i spun măcar o dată „La mulți ani, Camil!”

(sursa foto: activenews.ro)