Jocul ideilor e jocul ielelor.
De ziua lui Camil Petrescu, vă propunem o incursiune în poezie, versurile lui fiind cele care, de fapt, exprimă crezul literar, frământările istovitoare și fantasmele scriitorului, spiritul veşnic neliniştit, „mereu încordat de atenţie ca un cap de şopârlă”, după cum spunea G. Călinescu.
***
Ideea
Bibliotecile cu rafturi şi zăbrele
Sunt pline
De tomuri grele
Pergamente şi colecţii vechi nepreţuite
Legate-n marochine,
În care zac orânduite
Ierarhic subt capitole şi titluri
Mii şi milioane de idei,
În zeci de mii de tomuri, anexe
Şi opuscule
Cu pagini încărcate de calcule subtile
Ca mici desemne
-Arabescuri-
De cercuri seci, de semne
Şi magice majuscule.
Dar în ele
Nu sunt decât cadavre de idei,
Căci scrisul tot
E doar gândire veşted conservată
Şi-nchisă subt formule şi subt chei.
Bătrânii în halaturi vechi,
Cu ochelarii petrecuţi după urechi,
Uscară
Insectele-n vitrină,
Ca specii rare
Sălbatecii codri în ierbare,
Pământul necuprins, în petece de hărţi,
Ideile, în prăfuite cărţi.
Şi-acuma toate poartă cifre
Şi litere latine
În tomuri sigilate-n marochine;
Iar poezia lor,
Astmatice avânturi de simboluri
Zadarnic încercând să urce-n goluri.
Dar eu
Eu am văzut idei.
Întâia oară, brusc, fără să ştiu,
De dincolo de lucruri am văzut ideea,
Cum vezi, când se despică norii grei
Şi negri
Zigzagul de argint al fulgerului viu.
Şi de atunci
-Neliniştit de depărtarea suavă şi adâncă
De toate tâlcurile, cheile-
Ca un bolnav cu ochii ţintuiţi de luna
Pe care norul o ascunde încă,
Fără durere, fără bucurie,
Eu caut în natură pretutindeni, ideile.
Atent şi răbdător
Deci le pândesc prelung stăruitor
Cum aşteptam pe când eram copil,
Privind prin crăpătură gardului
Ograda şi ruina caselor pustii
Să văd cum se ivesc stafii.
Crescut din zilele de ieri,
Neliniştit de marile tăceri,
Pândesc şi azi prelung stăruitor,
Căci şi acum din lucruri şi vederi
Ideea se adună
Străvezie, dar precisă şi întreagă,
Aşa cum se încheagă
Subt privirea unui derviş,
O figură, pe apă unui lac,
În umbra limpezită de copac.
Dar de câte ori descopăr, uimit
Cu-nfiorari de veşti rostite-n şoapte,
-Freamăt nocturn de ulmi-
Că ideile-s de mult
Alăturea de mine, culmi
Imense şi nebănuite, sosite-n noapte…
De-atâtea ori
Ca nişte munţi coloşi de ghiaţă
Plutind subt apă, venind prin palele de ceaţă.
Eu sunt dintre acei
Cu ochi halucinaţi şi mistuiţi lăuntric,
Cu sufletul mărit
Căci am văzut idei.
Fragment III
Culege de pe stânci garoafe roşii
Căci fulgerul pe toate le aprinde;
Surâde când oceanul se întinde
Să prindă în noianuri albatroşii.
Fă pași mărunţi şi numără atent
Sau fă în gând un salt de tigru negru
Dansează graţios dar van, integru
Trimite către stele-un compliment.
Prin sate treci necunoscut şi mic
La fiecare poartă uită un sărut;
Un derviş străveziu şi grav, calic
Să stea-ntre ei şi tine ca un scut.
Când singur eşti în câmp cu drumul
Şi când te răsuceşti şi cânţi fără să ştii de ce,
Să faci din toate-un autodafé
Şi-apoi să pui să se presare scrumul.
***
Patul lui Procust
Felie de noroi e ciclul meu,
Spre capătul carent răzbat cu greu,
Fuiorul tors al cretei mi-e povară,
Şi de mă apără, mă şi măsoară.
Triunghiul tău înscrie albatroşii,
Şi doare mlaştina cu viermii roşii,
Dar cum, mirajul frumuseţii nevalente,
Când ochiul meu spre cruguri, sus, atent e?
Hrăniţi cu putrezime de asemeni,
Se-ngraşă nuferii suavi şi gemeni,
Eu, plin de bale şi vâscos, greu lupt
Alăturea, din soare să mă-nfrupt.
Cu burtă flască, la urechi rubin,
Cu clopoţei de slavă şi venin,
Vecin cu mine e şi se târăşte, totuşi
Împărăteşte balta, albii lotuşi.
Dar ochii mei în mine se întorc,
Să mă cuprind, alt fir încep să torc.
Mai mare sunt, decât cei mari, şi mai
Frumos, decât un crin în miez de Mai.
Spre tine, Doamne, gândul îmi înalţ…
Nici flori, nici aur, nu mi-ai pus în smalţ,
Nici ghiare. Tu mi-ai dat în loc de ele
Doar conştiinţa mişeliei mele.
***
Trecutul
Ci dincolo de zona blestemată-a morţii,
Peste cătunele încremenite de pe vale,
Departe peste albe culmi, în fund departe,
Mai departe decât chiar depărtarea
Eşti tu,
E lumea existenţei tale,
De care nu, oricât de-adâncă zarea
Mă desparte,
Ci infinitul fără sprijin, fără toarte
Îl urcăm învinşi, învinşi îl coborâm.
Căci de acest metal,
Tăios şi imaterial,
În fiecare clipă sufletu-mi sfărâm.
Ţi-adeseori,
Privind sfios prin tainicul crenel de lut,
Ca printr-un ochi de geam,
Îmi pare
Că printr-un magic dioram
Privesc alt tărâm.
Eşti tu acolo…
O, numai dacă mai trăieşti,
Căci nici un semn de-acolo nu ne-ajunge,
Nici veşti,
Nici păsări,
Nici un călător
Nu vine de la voi rătăcitor,
Ci numai nevăzute priviri,
Explozii de obuze şi de mine
Ropote de gloanţe.
