O cale de întoarcere

Carmen Firan: De ce ai ales să studiezi psihologia spirituală?

Ștefania Magidson: Aş putea spune că din întâmplare, însă, pe de altă parte, sunt de părere că nimic nu e întâmplător… Oportunitatea care mi s-a ivit a fost poate întâmplătoare, însă decizia mea de a profita de ea a fost o decizie conştientă. În timp ce lucram într-o clinică din Los Angeles, în 1991, în cadrul unui program de stress management, am avut câteva discuţii mai adânci cu profesorul care conducea clinica, legate de factorii care contribuie la instaurarea stresului, şi după ce am trecut de agenţii cei mai evidenţi (cum ar fi tensiunile zilnice, anxietăţile, felul în care comunicăm, cum ne relaxăm, cum facem faţă unei situaţii de criză etc.) am ajuns la meditaţie şi rugăciune, la acel ceva de mai departe de ceea ce putem identifica prin cele cinci simţuri, la “cel de-al şaselea”, şi la spiritualitate. Tot el m-a îndrumat şi spre programul de masterat în psihologie spirituală de la University of Santa Monica. În scurt timp, am devenit studentă acolo şi pot spune că în fiecare oră petrecută în acel program m-am simţit complet cufundată într-o lume pe care intuitiv o cunoşteam de mult, dar nimeni dintr-o instituţie de educaţie formală nu mi-o adeverise încă. Mi-am dat seama cât de înfometată fusesem pentru astfel de informaţii, şi cât de mult erau acele subiecte pe unda frământărilor şi întrebărilor mele. Am ajuns la un alt mod de a privi psihologia, experienţa vieţii, prin prisma spirituală, astfel încât, câţiva ani mai târziu, când am fost acceptată în programul de doctorat în psihologie la California School of Professional Psychology, am realizat că am nevoie de mai mult, de un alt tip de cercetare şi experienţe, dincolo de cadrul instituțional care definea psihologia ca fiind strict o ştiinţă a minţii şi a comportamentului. Felul în care era (şi este) predată psihologia în astfel de programe este cel puţin incomplet, excluzând tocmai sufletul, în ciuda etimologiei cuvântului în sine. Aş putea să o invoc chiar şi pe Psyche, prinţesa din mitologia greacă, iubita lui Eros, care personifica însuşi sufletul… Cu toate că părăsirea acelui program a reprezentat pentru mine singurul drum întrerupt din activitatea mea de studii, mărturisesc ca nu îmi pare rău nici azi. Am avut sentimentul că am fost loială inimii, sufletului meu, am ştiut că ar fi fost timp investit într-un program care nu avea rezonanţă în mine. De atunci m-am dedicat însă studierii lucrărilor de psihologie, esoterism, mitologie, religie şi spiritualitate, seminariilor aplicative, am călătorit mult, şi am căutat să învăţ şi să înţeleg despre căi şi metode care ne ajută să ajungem acolo sus, în nivelurile eterului, unde nu există timp şi spaţiu. Pe cât de fascinant este să găsim numitori comuni în aceste căi (adesea provenite din colţuri total opuse ale lumii) care ne ajută să venim în contact cu divinul, pe atât este de important să nu ne pierdem în metode. Simpla disciplină a meditaţiei zilnice sau recitatul catechismelor cu regularitate, nu garantează că ajungem neapărat acolo. Testul sublim până la urmă s-ar putea să nu fie ajunsul la “destinaţie”, cât abilitatea de a întruchipa şi aplica esenţa divinităţii în viaţa noastră de toate zilele. Adesea mă gândesc că provocarea este poate mai mare pentru noi, oamenii de rând, cu familii şi servicii, forţaţi să supravieţuim înconjuraţi de alienare, competiţie, materialism, vicii, decât pentru măicuţele sau călugării izolaţi în mănăstiri, cufundaţi doar în învăţăturile sfinte. Ideea este să punem multă pasiune în tot ceea ce facem, dar pe de altă parte să nu ne încrâncenăm, să ştim şi cine suntem, dincolo de cele cinci simţuri, de viaţa noastră tranzitorie.

CF: Există mentori, întâlniri care te-au ajutat să te descoperi sau care te-au influenţat în această aventură a cunoaşterii spirituale?

ŞM: Nu pentru a mă contrazice, ci chiar pentru a întări punctul meu de vedere, aş menţiona o experienţă de lungă durată pe care am avut-o în sânul psihologiei larg acceptate în Occident: psihanaliza. Între 1993 şi 1998, am avut şansa de a face psihanaliză de câteva ori pe săptămână cu un psihiatru foarte respectat, absolvent al facultăţii Harvard, şi care îi ţinea pe Siegmund Freud, Otto Rank şi Donald Winnicott pe piedestal. Ne ciocneam tot timpul de felul meu de a vedea lucrurile, “spiritual” (însuşi termenul cred că îl irita), şi stilul lui convenţional de abordare. Am găsit însă un punct comun şi totodată neutru de întâlnire, un fel de Elveţie a psihologiei spirituale şi a celei clinice, în analiza subconşitentului şi viselor. Îmi amintesc bine trăirile mele dincolo de convorbirile noastre: era un om cu intenţii curate, clare şi bine definite de a te înţelege şi de a te elibera de gânduri negative care nu au nimic de-a face cu adevărul. “Vindecarea”, (mai degrabă o experienţă care ajută să te transformi şi să ajungi la următorul nivel de conştiinţă,) care s-a produs şi în mine, s-a datorat în primul rând faptului că am simţit că avea o preţuire genuină pentru cine eram eu ca persoană, avea încredere în mine şi mă considera capabilă să-mi manifest potenţialul. Dacă acest transfer nonverbal, care mi-a afectat pozitiv sufletul, nu ar fi avut loc, orice diplomă de la Harvard, orice informaţii logice, orice explicaţie sofisticată, psihanalitică asupra personalităţii mele, a subconştientului meu, orice formulă “ştiintifică” de vindecare ar fi avut o valoare minimă sau poate chiar m-ar fi afectat negativ.

La Universitatea Santa Monica, unde în 1993 mi-am obţinut masteratul în Psihologie spirituală, lucrasem cu profesorii Mary şi Ron Hulnick, fondatorii facultăţii, inovatori de talie mondială în domeniul psihologiei spirituale, autorii lucrării recent publicate Loial sufletului tău. Au fost ani intenşi, am învăţat multe alături de aceşti terapeuți, au fost pentru mine nu doar profesori, ci şi un fel de ghizi spirituali.

CF: Crezi în destin? Cum l-ai defini?

ŞM: Cred că fiecare avem anumite misiuni de îndeplinit în decursul vieţii. De-a lungul anilor, am învăţat să ascult mai atent înăuntrul meu, la ce anume îmi “animează” interiorul (anima înseamnă suflet, dar şi spirit). Există situaţii sau întâlniri pe care le consider semne în posibila noastră traiectorie existenţială. Când te “animezi” înseamnă că devii mişcat, emoţionat, tulburat, stârnit de ceva sau de cineva. Este un semnal că trebuie să fim atenţi şi să privim acea oportunitate ca pe o invitaţie de a explora ceva, de a evita anumite lucruri sau de a risca un nou drum în viaţă. Mai suntem înzestraţi şi cu haruri moştenite poate genetic, dar până la urmă provenite tot din acea substanţă din eter (există multe discuţii în anii recenţi legate de “materia neagră”din univers care pare a fi fundalul de creaţie) pe care încă fizicienii nu au reuşit să o demonstreze, dar a cărei existenţă o cred posibilă. Întâlnim de-a lungul drumului persoane pentru care simţim imediat o atracţie instinctivă şi este clar că vom avea ceva de-a face cu ei în această viaţă. Un copil se poate naşte cu anumite talente care vor atrage atenţia celor din jur, dar mai târziu afirmarea lor va depinde de împrejurări, ele pot fi cultivate mai mult sau mai puţin.

CF: Cât este destinul de implacabil?

ŞM: Cred în faptul că anumite lucruri aflate pe traiectoria vieţii nu vom avea puterea să le controlăm: de la materialul genetic pe care îl moştenim legat de fizicul nostru, la familia în care ne naştem, la talentele sau inteligenţa cu care venim înzestraţi, până la unele tragedii aparent inevitabile. Însă totodată cred în marea putere pe care noi o avem, aceea de A ALEGE. Încrederea pe care o avem în bagajul nostru genetic, ce alegem să facem cu talentele cu care suntem înzestraţi sau cu slăbiciunile moştenite, tăria cu care interpretăm sau trecem mai departe de tragedii, abilitatea de a privi un eşec ca pe o lecţie din care am învaţat ceva şi nu ca pe o înfrângere permanentă, pot crea un destin.  

CF: Ne putem alege destinul? Îl putem schimba? Şi dacă da, când şi cum?

ŞM: Personal, am ajuns să înţeleg tot mai mult de ce anumite uşi mi s-au închis în anumite momente în viaţă, oricât m-am străduit şi oricât mi-aş fi dorit să merg în acea direcţie. Aceea se pare că nu era calea mea. Văd uitându-mă în urmă o armonie divină în traiectoria pe care am avut-o, înţeleg într-un mod profund cum nu aş fi ajuns unde sunt dacă unele lucruri le-aş fi lăsat să se întâmple altfel. Am vorbit in numărul anterior despre marea importanţă a intenţiilor: prin intenţii, prin alegeri conştiente, atât la răscruce de drum, cât şi alegeri mici (zilnice!) şi printr-o profundă şi constantă atenţie la ceea ce ne animează interiorul, putem fi agenţi activi în plămădirea unui destin…, dar nu să îl creăm în întregime. Este, poate, până la urmă, o co-creaţie conştientă între noi şi divinitate. Mai există şi noţiunile de contracte sacre, aşa numitele contracte pe care le încheiem cu divinul înainte de a ne naşte, precum şi karma, care, pentru cei care cred în ea, joacă un rol cu totul aparte în traiectoria vieţii. Una dintre poveştile care mi-au rămas adânc gravate în minte este o poveste hindusă care are loc între un master yogin şi discipolul său. Se spune că acest maestru yogin avea abilitatea de a vindeca pe loc oameni cu tot felul de maladii, iar lumea venea din lung şi-n lat să fie atinsă de mâinile lui tămăduitoare. Într-o zi, o mamă îndurerată a venit cu copilul ei handicapat şi, în hohote de plâns, s-a plecat la picioarele yoginului cerându-i un miracol. Yoginul nici nu băgat-o în seamă şi i-a spus să plece de acolo împreună cu copilul ei. Discipolul nu a putut să creadă ca “maestrul lui”, care vindecase o mulţime de oameni, unii în situaţii mai puțin triste ca aceasta, s-a comportat atât de rece. S-a abţinut să intervină pe moment, însă seara l-a întrebat cum a putut să ia o decizie atât de lipsită de inimă. Yoginul i-a răspuns: “Nu am încercat să-i vindec, pentru că am văzut în momentul când s-au apropiat de mine că într-o viaţă anterioară mama fusese un judecător nedrept care a condamnat la moarte mulţi oameni nevinovaţi, iar copilul pe care l-ai văzut azi dimineaţă era călăul care ducea la bun sfârşit deciziile judecătorului. În viaţa aceasta, destinul lor este de a simţi durerea nedreptăţii şi de a fi trataţi de semeni cu neînţelegere şi lipsă de compasiune… Este un contract sacru în care nu voi interveni.”

CF: În dialoguri precedente, am vorbit despre animism, shamanism, curente care mi-ai mărturisit că ţi-au stârnit interesul. Să fie animismul, înţeles într-un sens superior, care depăşeşte credinţa primară în forţa spiritelor, o cale de salvare spirituală, de armonie cu energia universală?

ŞM: Animismul, aşa cum e folosit în shamanism, consideră că nu doar fiinţele umane, dar şi alte entităţi cum ar fi animalele sau plantele ar avea minte, suflet, ar fi “agenţi cu o conştiinţă”. Pentru un gânditor animist, nicio întâmplare nu e accidentală, niciun eveniment important nu este întâmplător, ci are implicaţii personale. Un câine poate fi „prietenos”, un copac „înţelept”, un cer „vesel”, un peisaj „periculos”. În ultimul timp se scrie tot mai mult în domeniul neo-shamanismului (un curent nou al shamansimului care cuprinde credinţe şi practici de comunicare cu lumea spirituală), despre legătura dintre alienare, acea caracteristică distinctivă a vieţii contemporane occidentale, în care avem sentimentul că viaţa e lipsită de sens şi că nu aparţinem lumii, şi animism, unde alienarea nu există, demonstrând că nu este o condiţie inevitabilă.

CF: Trăim într-o lume de sticlă şi beton, digitalizată, tot mai departe de cerul albastru, de sunetul vântului şi mirosul ierbii, de aburul animalelor. Ne-am rupt de universul ancestral. Suntem însă tot mai performanţi, am dezvoltat abilităţi tehnice, am devenit sclavii confortului. Despărţirea de natură şi alienarea din lumea noastră modernă, din marile oraşe, cu precădere, sunt preţul civilzaţiei. Se pare că nu există cale de întoarcere, decât poate prin catastrofă.

ŞM: Eu sper că nu prin catastrofă, ci printr-o “deşteptare” a fiinţei noastre spirituale, o deşteptare ce porneşte din interior. Mă gândesc însă des la alienare. Când conduc maşina în Los Angeles (cel puţin patru ore pe zi, singură, într-un oraş întins, unde nimeni nu merge pe stradă, fiecare conduce, singur), când merg la tot felul de evenimente de la care mă întorc (aproape întotdeauna) mai goală pe dinăuntru, când văd copii corupţi de jocuri video şi fără şansa de a se mai juca spontan pe maidan sau în natură, când schimb canalul de pe programul unde se vorbeşte de răniţii din Afganistan sau morţii din Lybia. Şi mă întreb dacă este doar a coincidenţă faptul că “Lord of the Rings” a lui JRR Tolkien, este cartea preferată a secolului XX, cu “fiinţele ei simţitoare”, cai, vulturi, copaci, munţi şi peisaje animate. Am credinţa că tot mai mulţi dintre noi vom redescoperi acel “Higher Self”, Eul superior, Supra-Eul din interiorul nostru, cu lumina şi magicul din el, şi vom înţelege mai bine de unde venim şi cui aparţinem, care este locul nostru în constelaţia divină . (va urma)

Episodul anterior poate fi citit aici – O fărâmă în buzunarul unui uriaş

(sursa foto: newsconspy.wordpress.com)