O fărâmă în buzunarul unui uriaş

Carmen Firan: Odată conştienţi de noţiuni ca imensitate şi infinit ne putem demoraliza, alunecând în indiferenţă, pasivitate, abandon sau în cinism. Cum ţi-ai putea reprima sentimentul deşertăciunii când te descoperi o fărâmă în buzunarul unui uriaş?

Ştefania Magidson: Gândul că suntem doar un mic grăunte de nisip într-un deşert enorm, şi ideea că “ce mai contez şi eu!” sau “cum pot eu să influenţez tot deşertul?” le putem analiza din multe unghiuri, la nesfârşit. Este probabil covârşitor să ne gândim cât de mici şi neimportanţi am putea fi. De aceea eu am ales să mă ocup doar de propriul meu „univers”, ştiind că pe un anumit nivel, majoritatea suntem nişte valuri foarte mici într-un ocean vast, care însă afectează indirect toate valurile, adesea, în cele mai subtile şi mai neştiut de esenţiale moduri. Cred într-o matrice divină din care toţi facem parte, şi în care ne influenţăm unii pe alţii prin fiecare act pe care îl săvârşim, prin fiecare cuvânt şi gând pe care le îndreptăm conştient sau inconştient spre ceva sau cineva, şi care declanşează reacţii atât în universul fizic, cât şi în cel nevăzut. Simţind din proprie experienţă că acest concept este viu şi functionează în viaţa de zi cu zi, am înţeles importanţa intenţiilor pe care le avem. Astfel s-a format înăuntrul meu un simţ puternic legat de valoarea de a deveni conştientă, trează la intenţiile interioare, odată ce ele sunt automat succedate de gânduri şi de fapte care le urmează traiectoriile şi le materializează. Iar atunci când avem intenţii ce sunt în conflict, cea care are cea mai mare energie (cea mai puternică) învinge.

CF: Există un exerciţiu de acceptare, o cale de împăcare sufletească?

ŞM: Poate rugăciunea sau meditaţia. Din felul meu de a vedea lucrurile, a te ruga înseamnă „a merge în petiţie la Dumnezeu”, iar când meditezi (sau când stai tăcut, dar conştient în tăcere) e ca să asculţi răspunsul divinităţii (sau răspunsul “conştiinţei universale”, al acelui „suflu universal” care face ca viaţa să îşi urmeze cursul în fiecare moment). În acele momente când ascult în tăcere, intenţiile mele îmi apar mai clar şi devin mai conştientă de urmările gândurilor şi de consecinţele faptelor mele.

CF: Într-o posibilă ierarhie a întrebărilor care ne urmăresc asupra existenţei, care ţi se pare cea mai importantă?

ŞM: Automat mă gândesc că cea din vârful ierarhiei este probabil întrebarea care ne bântuie cel mai des, care însă nu mi se pare deloc banală: „Ce căutam noi aici? Care e scopul existenţei noastre?”

CF: Sunt şi întrebări colaterale acesteia, dar care să-i susţină intensitatea?

ŞM: Absolut. Cine suntem noi mai departe de corpul fizic, de gândurile şi trăirile noastre? Unde în corpul uman îşi are locul sufletul? Dacă energia nu poate fi nici creată, dar nici distrusă, unde se duce energia care însufleţeşte corpul şi conştiinţa noastră în momentul în care părăseşte trupul? Face această energie parte dintr-o energie mai mare, universală, divină, care ne uneşte pe toţi? Unde este locul nostru în ierarhia macro-cosmosului (nivelul universului) şi micro-cosmosului (nivelul subatomic)?

CF: Cum ai ajuns la aceste întrebări sau când ai devenit conştientă de ele, dincolo de pregătirea ta academică?

ŞM: Până la vârsta de 6 ani, am fost crescută de bunici şi am petrecut foarte mult timp de una singură, în mijlocul naturii, aproape de animale, de mirosul pământului şi ierbii. Am avut multe experienţe, pe care le-am decodificat mai târziu, când mi se părea că percep acel ceva care ne uneşte cu universul, stând pur şi simplu culcată în iarbă şi urmărind norii şi cerul albastru (care părea cu mult mai albastru decât acum… Cauza să fie poluarea sau un joc al memoriei vizuale?), sau dorind să pătrund distanţele infinite ale cosmosului în decursul nopţilor când stelele luceau vesele, iar eu încercam zadarnic să pătrund mai departe de “ce se vede”. Însă o amintire foarte concretă care mi-a rămas în minte, este dimineaţa în care bunica m-a trimis să dau la găini restul firimiturilor de la micul dejun. Când am scos bucăţelele de pâine din buzunar şi le-am aruncat, m-am gândit “şi dacă fiecare firimitură ar fi o planetă asemeni Pământului, şi pe fiecare s-ar desfăşura vieţi triste sau vesele ale unor făpturi conştiente?”  Şi poate că şi noi, Terra, împreună cu toate stelele pe care le vedeam noaptea şi care păreau atât de departe, eram doar firimituri în buzunarul unui uriaş, iar acel uriaş locuia şi el pe o planetă care reprezenta o firimitură în buzunarul unui alt uriaş, şi mai mare… Bineînţeles că nu putem cuprinde acest concept care teoretic s-ar putea repeta la infinit, fără să ne apuce durerea de cap. Nu mă consider un mistic, nici o persoană cu pregătire în fizica cuantică, însă din câte ştiu, şi în ziua de astăzi oamenii de ştiinţă continuă să încerce să ajungă (cel puţin conceptual) la marginile universului (care, în dorinţa poate de a ne face în ciudă, se extinde continuu şi rapid) şi la descoperirea celei mai mici particule subatomice, nedivizibile. Mai mult decât atât, multe din informaţiile recente din domeniul ştiinţelor, confirmă faptul că ordinea, legile şi modelele observate atât de telescop, cât şi de microscop, au foarte multe în comun. Tot mai mult, în domeniul universului fractal, se vorbeşte despre faptul că ceea ce a fost anterior numit “haos” este acum cunoscut ca respectând legile subtile fractale. În natură sunt fractali peste tot, în nori, plante, galaxii, scoici, râuri… Universul este compus din modele similare, de la macro-cosmos la micro-cosmos. La aceasta oră, a fost demonstrat că în natură totul urmează modele fractale de similitudine. Este posibil ca multe persoane, din multe tradiţii, culturi şi epoci ale istoriei, să fi avut o experienţă similară cu a mea, prin care au accesat instinctiv aceste informaţii legate de cosmosul nostru, informaţii care, este posibil să existe în DNA-ul întregii omeniri. Atunci, la 6 ani, cred că m-am întrebat pentru prima oară, într-un fel intuitiv, nu prin cuvinte, dacă am distrus “universuri” când am aruncat firimiturile la găini, şi dacă ne vom găsi şi noi sfârşitul înghiţiţi de nişte giganţi, pierzându-ne într-un întuneric pe care nu-l vom înţelege… Şi care e legătura mea cu acele spaţii, rostul meu în lumea asta mare şi mică?

CF: Crezi că putem accesa o informaţie, sau putem să avem o fracţiune de înţelegere doar aflându-ne în preajma înţelepţilor?

ŞM: Îmi reamintesc acum că peste drum, pe uliţa satului unde locuiau bunicii, tocmai intrase la facultatea de fizică din Bucureşti (primul!) fiul vecinei, al doamnei învăţătoare, care cu timpul a ajuns un savant eminent, profesor de fizică nucleară la Harvard. Poate că cine ştie ce discuţii de fizică avuseseră loc pe fundalul unei vizite unde s-a servit dulceaţă, iar eu pedalam pe trotinetă? Poate că tânărul student le vorbise bunicilor, pe înţelesul lor, despre univers? Sau poate s-a produs o osmoză între noi doi, căci auzeam mereu că dormea doar trei ore pe noapte “îndesând materie”, pregătindu-se pentru examene, şi poate că mi s-a transmis şi mie (locuind doar peste drum) o farâmă din informaţia care plutea în eterul acelei uliţe de sat modest… Da, o amintire involuntară, anecdotică, un gând amuzant şi improbabil, pe care însă nu m-am abţinut să nu-l împărtăşesc.

CF: Să reiau una din întrebările care ştiu că te frământă. Ce căutam pe Terra?

ŞM: Cred că sufletul nostru şi-a dorit o experienţă pe această planetă, o participare în viaţa fizică. Suntem fiinţe spirituale care avem o experienţă umană (şi nu invers), o experienţă prin care să ne vindecăm, să învăţăm, în care să ne elevăm pe noi şi, ideal, şi pe semenii noştri, prin actul de a primi şi dărui dragoste. Suntem parte din acea energie universală care ne conectează cu divinul. Dacă e să acceptăm acest punct de vedere, cred ca există un continuum, unde, la un capăt avem încarnarea unor avatari ca Isus, Vishnu, Buddha şi a tot ceea ce reprezintă ei, lumină, dragoste, adevăr, o uniune completă, iar la celălalt capăt avem tot ceea ce este întruchipat de distrugere, anihilare, exterminare, rasism, subjugare, abuz, separare etc. Cred că tot ce putem face noi,“micile valuri”, este să tindem spre acel 51% de pe continuum-ul axei îndreptat spre lumină. Aici, nu mă pot abţine să nu mă gândesc şi la aura pe care fiecare persoană o emană, şi unde se spune că nu există secrete, că toate faptele, gândurile, suferinţa şi bucuriile plutesc în jurul corpului nostru, ne sunt oglindite în ochi şi în energia care ne înconjoară şi pe care o „afişăm” în univers, asemeni unor invizibile dar stridente reclame de neon… Este important să devenim conştienţi spre ce capăt al axei tindem…

CF: Cum se poate pune această teorie în practică?

ŞM: Voi alege un aspect din viaţa mea spre care îmi revărs energia zi de zi, organizaţia pe care o conduc: Blue Heron Foundation. Cei care mă cunosc ştiu că îmi dau silinţa cât pot mai bine să duc înainte, împreună cu o echipă care îmi este dragă şi pe care o admir, misiunea unui proiect de vis care este fructul unei intenţii conştiente, de a îmbunătăţi calitatea vieţii copiilor abandonaţi şi orfani din România şi de a le oferi o deschidere mai mare spre oportunităţile vietii. Mai concret, plătim facultatea tinerilor care se află în astfel de situaţii, le plătim diferite cursuri educaţional-profesionale şi le facem legătura cu un mentor care joacă rolul unei rude/unui prieten pe care ei se pot baza pentru sfaturi, încurajări, idei sau recomandări. Până în prezent, am ajutat 115 tineri, dintre care 65 sunt în program, iar 45 au absolvit. În această toamnă, vom accepta alţi 40 de tineri. Pare un „val” mic, însă ştim cu siguranţă, văzând rezultatele şi ascultând mărturiile lor, că am schimbat destine, că am întrerupt un ciclu de sărăcie şi abandon care era posibil să afecteze multe din generaţiile viitoare… Copiii şi nepoţii acestor tineri vor fi probabil influenţaţi profund de faptele noastre aparent minuscule, dar pozitive.

CF: Tinerilor bursieri Blue Heron încercaţi să le ridicaţi şi nivelul spiritual?

ŞM: Absolut, este o latură a programului cu multă minuţiozitate gândită şi integrată în special în programul de mentorat. Întrebările la care bursierii trebuie să răspundă în raportul lor lunar şi felul în care psihologii monitorizează acest program încorporează o filozofie aliniată cu felul de a gândi al celor care au creat şi conduc această organizaţie. Se pune accent pe faptul că nu există o ierarhie, şi că toţi am fost invitaţi ca oaspeţi cu rang egal pe această planetă, că viaţa este un dar pe care trebuie să îl venerăm şi fructificăm. Mai mult, accentuăm valoarea incontestabilă pe care noi o vedem oglindită în ei şi le transmitem, sper, că şi ei pot decide de a se vedea la fel pe ei înşişi. Ne exprimăm continuu respectul pentru tăria de care au dat dovadă de a trece mai departe de suferinţe inimaginabile şi de a-şi crea o traiectorie pozitivă, în ciuda traumelor pe care le-au trăit. Dacă ne uităm de unde au plecat şi până unde au ajuns aceşti tineri, este într-adevăr de neînchipuit… o lecţie pentru noi înşine care am crescut majoritatea cu multă dragoste, stabilitate materială şi emoţională, cu modele apropiate şi pozitive. Le respectăm activităţile religioase în care sunt implicaţi şi le menţionăm importanţa de a avea respect pentru practicarea tuturor religiilor, menţionându-le că donatorii şi toţi cei implicaţi în fundaţia Blue Heron provin din multe religii, incluzind agnostici şi atei. Ideea este să îi ajutăm să se îndrepte în fapte şi în felul în care văd lumea şi pe ei înşişi, spre acea parte a axei unde dăinuieşte dragostea, adevărul, iertarea şi încrederea. Tot acolo îşi are lăcaşul şi spiritualitatea, acel numitor comun al tuturor religiilor.

Gestul descris mai sus este doar una dintre multele modalităţi prin care ne ridicăm şi ne îndreptăm pe noi şi pe semenii noştri spre lumină. Există foarte mulţi oameni ale căror fapte pot depăşi cu mult eforturile unor organizaţii filantropice. Un biolog care face o descoperire ce salvează mii de vieţi, un profesor care crede în abilităţile şi meritele unui student şi îi schimbă părerea despre sine pe viaţă, un poet care printr-o metaforă ne ajută să iertăm un părinte pe nedrept judecat – sunt doar câteva exemple ale energiei divine manifestate în universul tangibil. Dar, pentru mine, trebuie să recunosc că nimic nu îmi pare mai uluitor şi mai seducător, decât a fi creatorul unor fapte măreţe săvârşite aparent doar în eter. Ce poate avea mai multă putere decât a crea, cu acea baghetă fermecată a miticului “Magician Alb”, acte tăcute, dar de mare forţă, prin dragoste şi optimism, înfăptuite prin gânduri, rugăciuni, intenţii, vizualizări?

(sursa foto: destepti.ro)

– va urma –