(fragment de roman- Editura Şcoala Ardeleană-2017)
……………………………………………………………………………………………………………………………………………
-Cât mai suportăm pălăvrăgeala asta, mama?
-Doar ne plimbăm, Vlad, căuta mama să-l împace.
Ajunseră la prima casă pustie. Era o casă vandalizată. Ferestre scoase, în locul uşilor, un gol întunecat prin care se vedeau resturi din duşumele. Două camere goale-goluţe. În locul bucătăriei, o aşchie de perete. De aici, începea şantierul. Stradă, trotuare, grădini şi locul unde fuseseră casele oamenilor erau acum teren nivelat. Oare ce-i cu lumea asta de-ţi ia statul casa, parc-ar fi câştigată la loz în plic. Se alege praful de munca a două-trei generaţii. Societatea asta, care se laudă că respectă omul…
La poarta lui Tante Gisella nu era nimeni pe bancă şi Ancuţa se smulse din mâna mamei şi alergă să ajungă prima, să sară pe scândură, să-şi ocupe locul şi să-l mângâie pe Rex, câinele doamnei, care apăruse nu se ştie de unde. „Da’ zdlenţălos mai eşti!”, se miră fetiţa şi câinele se gudură în semn de salut. Astă toamnă, tot aşa, într-o plimbare, ajunseseră şi pe-aici şi Tante Gisella i-a invitat să-şi culeagă nuci, erau o grămadă rostogolite pe sub gard şi ăştia, micii, le descopereau cu un ţipăt scurt: Aici! Uite! Uite, mami! Încă una! Aveau un gust minunat şi coaja subţire, încât Vlad, imitând-o pe bătrânică, le zdrobea singur între degete. „Uite, mama, ce puternic sunt!” Tante îi dădea fetiţei sâmburii curăţaţi cu degetele ei delicate. Fetiţa stătea smirnă, cu ochii ţintă, când în ochii doamnei, când la sâmburii din mâinile ei. Mărunţică şi subţire, cu părul alb, ondulat, ieşea duminica la poartă într-o rochie de lâniţă, croşetată, cu mâneci lungi şi guler rotund. Era încălţată cu pâslari cadrilaţi, pufoşi, cum nu se vedeau pe la noi…
-Mai ştii, mama, biscuiţii de la tanti Nemţoaica? întrebă Vlad aşezându-se şi el pe bancă.
-Vai, dar ce s-a întâmplat cu casa lui tanti Nemţoaica? descoperi fetiţa în spatele gardului pe jumătate dărâmat, ruinele casei. A fost la cutlemur, mami?… Şi tanti unde e? E la cumpălătuli?…
Săsoaică de pe la Sibiu, Tante Gisella fusese măritată cu un doctor neamţ a cărui familie se rătăcise pe la noi, prin Ardeal, care însă a murit de tânăr şi a lăsat-o cu doi copii de crescut, numai ea ştie cât de greu i-a fost. Acum, copiii ei sunt în Germania, aşa spunea toamna trecută. Primea de la ei cutiuţe cu bomboane umplute. Câteva erau cu umplutură de lichior, preferatele băieţilor. Când nu avea bomboane, le împărţea biscuiţi…
De la poarta lui tanti Nemţoaica se vedeau în capătul celălalt al străzii, fundaţii de blocuri. Un cilindru-compresor era parcat lateral. Rămăseseră vreo trei case în plin proces de demolare: frânturi de ziduri păstrând fragmente din vechi zugrăveli, moloz, garduri rupte, pomi dezrădăcinaţi, cu coroana zdrenţuită, crengi rupte, încă vii, pline de sevă printre sfărâmături. Lama unui buldozer făcuse prăpăd şi acum se odihnea pe pământ, la poala unei uriaşe movile. Reavăn, scos din rosturile lui, pământul respira împrăştiind miresme iuţi, răscolite din adânc împreună cu mucegaiuri de pivniţe străvechi. Felicia se apropie de zona cu săpături… Din grămadă ieşeau la iveală bucăţi de mobilă veche, fragmente dintr-un scaun tapiţat, cioburi de oglinzi care sclipeau în soare, un geamantan vechi, deschis, din care se revărsau teancuri de reviste îngălbenite şi câteva manuale legate cu sfoară. Mai încolo erau împrăştiate jucării stricate, cărţi mânjite de noroi, şifonate şi rupte de lama buldozerului. Haine murdare, mototolite, un pahar de plastic albastru, o oală de noapte ciobită, ruginită. „Case părinteşti, adio! Vine sistematizarea peste noi şi înghite tot. Sistematizarea ne mănâncă!”, comentase domnul Mitrică dându-şi din ochi cu o mişcare a capului, coama de păr de un alb parcă pudrat. O femeie negricioasă, cu batic pe cap, îndoită din şale, stătea în vârful movilei, aplecată peste rămăşiţele adunate de lama de oţel a buldozerului. Stătea în vârful movilei cufundată până la genunchi în adunăturile de acolo, cu fustele prinse în brâu. Scormonea cu un băţ gros după sticle şi borcane; adunase câteva, unele aveau resturi de alimente, le scotea capacul, le mirosea, le golea şi le punea într-un sac. Îşi adunase aşa un rest de bulion, gogonele murate, într-un borcan legat cu băşică de porc, mai găsise ceva untură. Pe sticle şi pe borcane va face bani. O să le spele aici, la râu, copiii ei, ca să le poată vinde la centrul de colectare de lângă „blocul lamă”. Şi Felicia spală acasă sticlele de ulei şi le vinde. Pentru o clipă, femeia se îndreptă de spate, îi aruncă celeilalte o privire întrebându-se ea ce caută sau ce o fi găsit, apoi se apucă iar de treabă. Pe undeva, pe aici e şi omul femeii cu un băiat mai mărişor, veniţi după fier vechi, cărămizi, lemne de foc şi ce-or mai găsi, că nu-i nimeni acu pe şantier să-i ia la rost, e duminică. Vru să se-ndepărteze, dar ceva îi atrase Feliciei din nou atenţia. Lângă femeie era un copil mărunţel, gol de la brâu în jos, desculţ şi atâta de murdar, încât abia se putea distinge în peisajul întunecat. Avea părul încâlcit, de culoarea lutului şi o burtică umflată ca un balon. Cu o mână se ţinea de fusta mamei, în cealaltă ţinea o păpuşă fără picioare şi fără mâini. Copilul se uita ţintă la femeia asta care venise şi ea cu doi copii, ăia doi de pe bancă. O să-i dea şi lui ceva, n-o să-i dea…
Felicia se întoarse la poarta lui Tante Gisella. Era tristă. Era urât pe-aici şi copiii abia aşteptau să se întoarcă acasă din noroaiele astea gândindu-se că o să-i pună mama să-şi cureţe singuri ghetele; Întâi pe un ziar, apoi să le spele la lighean cu peria, în spălătorul de la capătul palierului. Se săturaseră şi de Rex, prea era plin de mizerii. Pisica cu care se jucaseră, sătulă de atâta scărmănat, dispăruse şi ea în curtea pustie şi de nerecunoscut.
Nu prea aveau unde să se mai ducă acum, poate doar în parc? Însă parcul era departe şi se făcuse târziu. Le era deodată foame. Şi-au luat la revedere de la domnul acela cu părul lung şi alb şi s-au întors ţinându-se de mână.
-Mama, aşa-i că-i urâtă strada lui tanti Nemţoaica?
-Ei, nu, aici au să fie blocuri cu balcoane colorate, în care oamenii vor planta flori ca în grădină. Şi vor creşte câte o pisică sau un căţel, care ce va dori. Şi papagali şi peşti în acvariu. „Da? Chiar? Şi peşti?!” Felicia tăcu. Ce putea să le mai spună? Şi deodată Ancuţa a strigat ca din gură de şarpe:
-Uite, Rex! S-a luat după noi. Pot să-l iau acasă? Te loog! Mami, pooot?
-Nu, puiule! Rex are grijă de curte şi de ce mai e pe-aici. Are şi el serviciul lui. Aici e locul lui…
Asta era deja o minciună, se gândi mama şi făcură cale-ntoarsă ca să-l ducă înapoi. L-au dat în grija omului care rămăsese încă la portiţă.
A greşit, se întreba Felicia, aducându-şi copiii aici? Li se vor şterge din minte cu timpul imaginile cu banca încărcată de copii, cu Tante Gisella zdrobind nuci cu degetele ei lucioase, împărţindu-le biscuiţi, turtă dulce şi caramele care nu se lipesc, toate primite în pachet din ţări străine? Din ţări prin care ea, Felicia, n-o să-şi plimbe paşii. Din ţări pe care o să le vadă doar în filme şi în vis. Dar nici copiii ei n-au să le vadă? E posibil aşa ceva? E posibil… Şi copiii copiilor ei?
Sursa foto: static.eva.ro