Constanța Popescu Voi picta
les neiges d’antant,
pe cerul tău abstract,
la mijloc de cale ne contopim
depărtările și cuvintele se topesc
și ne curg pe obraji,
semn că ne suntem…
fără fular și mănuși,
fără cizme și căciulă,
alergăm prin soartă,
păstrând insomniile intacte,
doar să obosim, căutând popasul
când visul ne ținea de mână.
De la fereastra mea,
cerul tău are urme de lună,
câțiva pumni de stele,
ce nevoie ai mai avea,
să adaug eu zăpada?
