Zâmbetele

(Această schiță literară aparține genului ficțiune și orice asemănare cu persoane reale, evenimente sau locuri este întâmplătoare și neintenționată.)

Nora nu-și dădea seama dacă visează sau s-a trezit și nu poate deschide ochii. Dacă e lumea viselor sau cea reală. Încă nu o cuprinsese vechea durere prezentă de fiecare dată la trezirea din somn. Durerea că este urâtă și nu a dorit-o niciodată vreun bărbat. Dar de ce nu poate să deschidă ochii?

– Doamna doctor, mă auziți?

Ah! Incendiul, camera de la ATI, butelia de oxigen… În ce hal era, oare? Încercă să-și miște mâinile și picioarele. Nu putea, dar parcă începea să o cuprindă o mâncărime puternică. Vru să zică „Da” dar o ustura gâtul atât de tare încât nu reuși.

– Stați, nu vă obosiți. Ați fost declarată erou national. Veți fi făcută cetățean de onoare a capitalei, și…

Ăsta era Pablo, asistentul de la ATI. Acum își amintea totul. Se repezise să salveze pacienții, dar fusese ea însăși cuprinsă de flăcări. Lasă vrăjeala, boule! Ce e cu mine? Cum arăt? Mai am ochi?! Gemu.

– Nora, sunt eu, Orlando – se auzi altă voce de bărbat. Voi fi direct, ca între colegi. Nu te putem salva. Ar trebui să faci un act notarial cui vrei să lași casa și averea. Dar înainte de asta noi vrem să încercăm o metodă neconvențională. E aici o indiancă bătrână. Îți sunt recunoscători, i-ai ajutat atât de mult! Despre ce este vorba: nu știu dacă știi, dar indienii le dau condamnaților să bea o poțiune care le topește carnea și oasele, lăsând doar pielea. Acestor piei li se zice pelambres. Sunt lăsate nici vii, nici moarte, să sufere mai departe.

– Ca și mine! Mai am ochi?

– Da, să sperăm că îți vom putea salva vederea. Dar nu e vorba de asta, e vorba că nu poți supraviețui. Pelambres sunt lăsate în deșert, într-un loc special. Pieile au fost uscate deasupra focului și nu trebuie atinse de umezeală, că altfel se trezesc la viață și se răzbună pe cei vii.

– Măi, eu mor și tu ai venit să-mi spui povești?! Mai bine adu notarul. Și am destulă morfină? Că dacă mă apucă durerile…

– Ai, ai suficientă. Pe scurt, vraciul vrea să aducă aici pielea unei femei foarte frumoase, să o punem în baie ca să se hidrateze și apoi să te îmbrățișeze. El zice că este singura ta șansă. Vrei?

– Vrei, calule, ovăz? Normal că vreau, deși nu cred. Puneți în baia aia și niște vitamine, pentru ten – mai avu puterea să încerce o glumă, apoi leșină din nou.

Când se trezi, nu mai era atât de buimăcită. Ba chiar se putea mișca. Doamne, oare…?! Putu să deschidă ochii, dar vedea în ceață. Arsuri corneene, dar nu grave. Bine! Era singură în rezervă. Nu avea bandaje. Fugi la oglindă. Acum era brunetă, cu păr lung, și cu pielea măslinie. Dar avea piele! „Ce, te crezi frumoasă? Să mă fi văzut pe mine! Ei bine, nu-mi mai place de mine, adică de tine! E drept că ești mai înaltă decât am fost eu, și pielea stă mai întinsă, dar nu și pe obraji, unde eu aveam pomeți mai înalți. Și nu-mi place ce frunte am acum, parcă e un dos de farfurie. Urâto!” Dar Nora era fericită. Nu mai avea acnee. Acum un bărbat o va putea dori, va putea face sex, în sfârșit! Dar ce e în cutia asta? „Aici sunt dinții bărbaților pe care i-am ucis. Le-am scos dinții, le-am luat pentru totdeauna zâmbetele alea prin care se credeau puternici. De asta m-au și condamnat, de asta m-au și lăsat doar o piele uscată, bătută de vânt!“

– Crezi că e bine ce faci, Orlando? Dacă pârăște cineva că i-ai pus endorfine în perfuzie? Ce, nu era suficientă morfina?

– Măcar să moară fericită, frate, că de trăit nu a putut trăi. O cunosc de mult, am fost colegi și de școală, și de facultate. De grupă, chiar.

– Dar ce face, de ce-și duce mâna la dinți?