Zăgazuri

Mă întreb dacă la marginea satului unde am crescut, Bârladul curge cu aceeași lentoare ca-n zilele de vară ale copilărie mele fericite, chiar dacă, nu lipsită de griji. Cele două diguri cu frunțile încâlcite în iarbă, cel pe care ne jucam fără să simțim vreodată oboseală, durere sau nerăbdarea de a ajunge acasă, și cel pe care doar îl zăream, de la o distanță care mi se părea uriașă, de cealaltă parte a râului, în care soarele se trezea și adormea cu ritmicitatea unui bătrân devenit propriul său ceasornic, mai vibrează și acum de tropăitul vesel al copiilor, al vacilor duse dimineața la păscut sau al câinilor lăsați să zburde pe pământul nisipos?
Cred că era cu puțin înainte de începerea examenului de bacalaureat când mă plimbam de la un capăt la celălalt al digului care veghea domol grădinile cu zarzavaturi, cei câțiva pomi care supraviețuiau asediului declanșat de copii odată cu apariția primilor muguri, dar și casele sărăcăcioase, din chirpici sau rămășițe lemnoase adunate de pe ici-colo, ale familiilor tinere, sau dimpotrivă, care reuneau pe bucățica lor de lut, câte trei-patru generații de țigani împăcați cu viața în mijlocul naturii. Mădălina obișnuia să se antreneze aici pentru probele de educație fizică, la apusul soarelui, când zăpușeala zilelor de iunie se stingea treptat în aburul răcoros al apei, în timp ce, mie îmi plăcea să mă așez pe o piatră sau pe o moviliță bătătorită și să privesc linia orizontului estompându-se în vârfurile arborilor crescuți pe malul opus.
Cerul își schimba pe rând culorile, din albastru în portocaliu, roșu, violet, precum o fetiță care abia deprinsese gustul pentru înlocuirea rochiilor în funcție de vreme și de starea de spirit — aflate într-o interdependență imposibil de înțeles și care-și va extinde sensul o dată cu preschimbarea vârstelor — oferindu-mi, fără să-i fi dat nimic în schimb, o lecție despre așteptare, despre bucuria rudimentară de a sta într-un singur loc, absorbită până în vârful degetelor de euforia clipelor în care, visând cu ochii deschiși, timpul nu-mi pare necredincios aspirațiilor capricioase de adolescentă, iar adâncimea nebănuită a apei în care nu știu să înot nu îmi trezește fiori reci pe șira spinării.
– La ce te gândești? mă întreabă prietena mea, cu vocea întretăiată din cauza efortului de a-și recăpăta fluxul obișnuit al respirației.
– La viitor, cred. Încerc să ghicesc în ce loc de pe planeta asta voi trăi peste câțiva ani și dacă voi fi atât de răbdătoare cu dorințele care, neîmplinite la timp, pot surpa zăgazurile ce mă protejează acum de sălbăticia râului în care nu se pot ascunde nici ridurile dezamăgirilor, nici nemulțumirea de a fi îmbătrânit.

Foto: Andi Spot