Vreau acasă de Paşte!

Îmi stăruie un gând

de la o vreme-ncoace,

chinuitor gând,

ce nu mă lasă-n pace,

să las deoparte

nevoile rapace,

să fug până la mama

că doru-n pieptu-i toarce.

Să o ajut la toate,

că este prea bătrână,

să simt corniţa ierbii,

curtea să i-o fac plină

cu flori, cu dulci speranţe

şi vorbă mai blajină,

cu-mbrăţişari duioase…

s-ating Sfânta Lumină.

În Noaptea Învierii,

iertare-aş vrea să-i cer,

prea am lăsat-o-n grija

Preabunului din cer

şi m-am grăbit s-ajung

pe-al lumii lăvicer,

dar soarele-i prea sus;

se duc toate-n eter.

Vom spune-o rugăciune

şi ouă vom ciocni

noi două în ceardac;

va fi din nou senin;

iar vişinul cu floare

nu-mi va mai fi străin

şi glasul rândunicii

suna-va iar divin.

Voi merge şi la tata,

să-i pun şi lui o floare

cu-o lacrimă de dor,

s-aprind o lumânare;

aş vrea să mă audă

în surda-mi îngânare;

să-i spun c-aici departe

nu prea e alinare.

Aş vrea să zbor mai iute

spre satul reînviat;

să mângâi pe măicuţa

cu trup încovoiat;

să merg să sfinţesc casa

şi ou-ncondeiat;

să spun la toţi ce-i dragi:

,,Hristos a înviat!”