Rodica Oniga 
Mângâiam fără să cânt basmul în care am crescut,
bărăganul iernii însămânța pacea solară.
Trupul înseta armura de copil,
prizonier la marginea unor ani de ieri…
Poemele prindeau coajă în taina Titanului,
încremenit în stele.
Gestul lui nespus dezlega simfonia oricărui Eol;
şi îi picura pe frunte curcubeul unui cuţit
lui, anticarul atâtor hăituieli.
L-am strigat…
Soarele i-a împurpurat privirea
mai durabilă decât…
mai durabilă…
mai…
