Veronica Balaj 
Îngerul chemat anume,
stă așezat pe un prag de lume
cerne un vis, alungă un vis,
începe să ningă a pustiu,
nisipul, ce coamă de leu înfometat,
Doamne, lumea nu mai stă pe roțile sale
a sărit de pe șine,
iubirea-i din ce în ce mai distilată
îndoită cu apă chioară,
oricum nu ajunge fiecăruia
de-aceea urlă turbată
absența iubirii, Doamne,
îi usucă gâtlejul, venele, glasul,
mai ales femeile nu înțeleg
cum de au primit o cantitate limitată?…
De dragul ei își vopsesc părul, sprâncenele,
își doresc un al treilea ochi,
pentru cine altcineva
atâtea marafeturi, mătăsuri, dichisuri
și ploi inventate
și lacrimi de rezervă
la întâlnirile mult așteptate?
într-un acord duplicitar cu luna,
și-au încondeiat priviri celeste,
păcat desigur
din râsul lor, răsar păduri
și buruieni de leac,
știu ele, știu, că mijlocesc
răsuflarea ta divină
pentru renașterea din univers
învață repetarea existenței din mers,
la infinit repetarea,
scornesc chiar o matematică proprie,
spre binele odraslelor zămislite
uitând că viața,
numai tu o pui în ecuație
și încheind astea de făcut,
Iubirea le-a și părăsit
poartă însă dogoarea întrebării
n-ar fi fost mai alintate
dacă le-ai fi vrut create
înainte de Adam?
Asta n-au cum să o schimbe…..
Pe bărbați, mă tem că
numai tu îi poți struni
se înfruptă și ei din licoarea
cu gust de miere
și stea arsă în cădere
la răscruci neîmplinite,
întră în jocul de-a patimile îngăduite
zaiafeturi, praștii, halebarde,
arme de foc, rachete și alte lighioane,
pământul, narațiune evanghelică,
îl cred teren de manevră
pentru izbânzi
de-aceea, în urma observației
precum se cade, am purces la rugăciune,
izvodește, Tată Ceresc,
pentru femeile din lume
o nouă mare cu semințe de iubire
din ochiul tău edenic,
răsărind
fără de măsură-n timp,
din viață-n viață trecând!
