Constanța Popescu Ploile îngenuncheau pe la porți,
cuvintele topite mai pluteau un timp,
între îmbrățișări restante,
doruri durute rupeau liniștea
propusă de soartă,
noi, niște postere în vitrina timpului
îngălbenim un spectacol uitat,
o iubire, o viață sau nimicul dintre noi.
Mâinile nu mai știu să mângâie,
vorbele au rătăcit tandrețea,
au uitat începuturi și decolorează
ușor sfârșitul.
Este mai rece azi ca ieri,
este mai nor, zâmbetul desprins din gene,
strivit de trecătorii grăbiți
ai altor dimineți,
e singur și trist.
M-am pierdut prin poveste,
te-am rătăcit printre bucurii obtuze,
printre călătorii care-mi aplaudă
un fum de țigară,
o ultimă cădere.
Am toate buzunarele pline cu chemări,
cu dureri,
iubire pietrificată, cu fermoarul tras…
viața pe poante.
