Lucia BibarțOctombrie
întinde covoare de soare
pe străzile cetății,
de parcă ar încerca să ne convingă
că nu ne duce spre capăt de drum.
Că dorul ei de viață,
e viața însăși,
că desprinderea și căderea nu presupun defel
Finalul,
ci chiar paroxismul trăirii,
pentru cei puțini, aleșii.
E miezul zilei de toamnă
și simt nehotărâre în drumul naturii.
Văd clipa cea suspendată
între viață și moarte,
Secunda-n care frunza arămie primește conștiință
în căderea-i spre neant
și ezită.
Octombrie
își pune masca vieții pe obraz
și-ndoliază galben-ruginiu, risipa.
