Viaţa – cea mai frumoasă poveste

Nu l-am cunoscut niciodată. Povestea lui Onu al lui Simion Dicu din Căciulata Sebeșului o știu de la nepotul lui, Mihai Jurca. Mi-o spune cu ochi parcă privind în depărtări, cu frământări de mâini, cu încruntări născute din ciuda că timpul așterne pânză de uitare și peste oameni care ar trebui să rămână mereu. Fiecare om are o poveste și povestea lui e cea mai frumoasă. Sau cea mai tristă. Ori cea mai plină de curaj. E CEA MAI! Fiindcă e numai a lui. Dar cum aș putea eu, cea care nu l-a cunoscut niciodată pe Onu, să spună cea mai frumoasă poveste? Nici nepotul lui n-o știe pe de-a-ntregul, anii trecuți sunt mulți, memoria de copil e subiectivă, prinzi înțelesuri mai mult cu inima decât cu mintea…

            Gabriel Garcia Márquez spunea că ,,viața nu este ceea ce ai trăit, ci ce îți amintești că ai trăit și cum ți-o amintești pentru a o povesti”. … și niciun istoric n-ar fi de acord cu el. Cum însă eu nu sunt nici pe departe un istoric, aleg oricând subiectivitatea memoriei imaginative. Mă gândesc acum că nepotul a păstrat în memorie imagini, povești și vorbe care i-au atins, într-un fel sau altul, sufletul, i-au stârnit admirația față de bunicul lui… Asta e ceea ce ajunge la mine – frânturi de viață, așchii de durere, adieri de fericire, fulgerări de curaj. O să vă spun povestea unei povești.

            Ion Dicu, Onu, cum îl chemau toți, avea doar 17 ani când, împreună cu un prieten, ia drumul pribegiei pentru a plăti o datorie căzută din senin pe capul familiei. Simion Dicu, tatăl lui Onu, se pusese chezaș pentru un prieten care luase cu împrumut din bancă o sumă mare de bani. Când omul moare, nevasta acestuia nu mai recunoaște împrumutul și atunci banca cere socoteală chezașului. Dintre toți copiii lui, șapte la număr, Simion îi hotărăște lui Onu plecarea în Țara făgăduinței pentru a ,,spăla obrazul” familiei.

            La început de secol XX, într-o epocă în care mulți ardeleni plecau să trăiască ,,visul american” ca singură cale de a-și croi un trai mai bun, nu i-a fost greu lui Onu Dicu să-și găsească tovarăș de drum. Greu a fost cu banii, căci prețul căpătat pentru perechea de boi vândută de tata Simion, nu era nici mai mare și nici mai mic decât cel al unui bilet de Orient Express cu destinația Viena. Acolo au coborât Onu și tovarășul lui. Și după ce s-au uitat în jur cu ochi mari, bucurându-se că faine locuri a rânduit Domnul pe pământ, și-au adus aminte că-s încă tare departe de capătul drumului lor. Și că banii s-au dus. Au făcut ce au știut ei mai bine, au pus osul la muncă și au ascuns în colțul sufletului dorul de casă. Așa, pas cu pas, au ajuns în Elveția. Au muncit și acolo până au strâns bani să ajungă în Franța, de unde au pus piciorul pentru întâia oară pe un vapor.

            Minunăție mare, tulai Doamne, să așezi tu suflare lângă suflare, om mare, tânăr, copil de țâță, muiere, bărbat, supus al Imperiului austro-ungar sau ba, săraci ori aventurieri, da’ mai mulți săraci, toți îngrămădiți la clasa a treia, jos, în pântecul vaporului. Atât de îngrămădiți încât abia de-și puteau face o sfântă cruce, că numai de Sus le putea veni ajutor. Au pus piciorul pe uscat după aproape o lună, când ar fi putut jura că tălpile lor s-au deprins mai degrabă a se opinti să n-alunece decât a călca.

            Ajunși în America, au stat o vreme în ,,bort”, locul unde înstrăinații căpătau adăpost și-un blid de mâncare, până prindeau ,,cheag” să plece mai departe. Acolo a gustat Onu pentru întâia oară cafea și cacao, iar mâncare cu carne căpătau în fiecare zi. Munceau pe unde se găsea și erau plătiți săptămânal, în zi de sâmbătă. Atunci își puneau tot focul dorului în stihuri ticluite pe loc, la un pahar, două: ,,America, America, carne friptă/ Sebeș, Sebeș, mazăre prăjită!”

            Onu a ales să meargă în sud. Mulți rămâneau în orașele americane industrializate, era mai lesne să găsești de lucru în furnicarele acelea în care asudau laolaltă neamuri fel de fel. Ajuns pe plantația unui sudist, feciorul lui Simion Dicu din Sebeș, împrăștia gunoiul dus cu căruța pe câmp. Era harnic străinul, tocmai pe placul stăpânului! Era și mândru tare, fecior fain ca bradu’, tocmai pe placul coconițelor gemene, odraslele stăpânului!

            Vreme de patru ani, Onu, ajuns acum John, a îndeplinit tot soiul de sarcini la curtea stăpânului său care a ajuns să-l prețuiască așa de mult încât l-a pus păzitor al fetelor lui. La fiecare sfârșit de săptămână, bogații sudiști petreceau strașnic, în casele mari cu terase largi, victoriene. Onu îmbrăca atunci livrea, mănuși albe și țilindru și mâna trăsura care le ducea pe fete la petrecerile de pe plantațiile vecine. Acolo le mai și dansa, că nu erau mulți bărbați care să răsucească așa de țanțoșă mustață ca a lui Onu. Și coconițele stăpânului au prins drag mare de străinul pe care soarta l-a adus la ușa lor. Atât de mare drag că s-au rugat de tată să nu-i mai dea drumul niciodată. Și lui Onu i-au intrat la inimă frumoasele fete pe care niciodată nu le-a putut deosebi, deși a lăsat și el acasă geamănul lui.

            Trecuseră vreo trei-patru ani de când Onu răspundea la numele de John, datoria familiei fusese plătită prin munca lui când, într-o zi a anului 1913, primește carte de-acasă prin care mama îl cheamă să-l mai vadă o dată. Îi ieșise o ,,bubă după cap” și-și aștepta sfârșitul. Stăpânul îl sfătuiește să nu plece, zvonul despre izbucnirea Primului Război Mondial umbla de ceva vreme prin lume…Nimic nu-l împiedică însă pe Onu să-și mai strângă o dată mama în brațe, nici măcar propunerea stăpânului de a-i da de nevastă una dintre fetele sale și jumătate din plantație. Fetele îl conduc plângând la gară și Onu le păstrează în suflet imaginea în timp ce se pierd toți în norul alburiu de fum, fâlfâindu-și batistele. Le păstrează imaginea înlăcrimată cam trei –patru săptămâni, cât a durat călătoria cu vaporul, și încă vreo câteva zile de drum cu trenul, căci se vede treaba că Cel de Sus i-a hotărât altă soartă feciorului din Sebeș.

            În gara din Vințu, Onu mai că nu-și crede ochilor! Nimeni alta decât Ana lu’ Stricatu, fata din vecini, șade pe-o bancă, lângă tatăl ei, așteptând trenul care să-i ducă tomna de unde venea Onu – în America. Acolo, la Chicago, Ana avea un frate, dus de câțiva ani de-acasă în împrejurări coborâte parcă din pagini de roman de aventuri. Nicolae Stricatu avusese un conflict cu trei feciori care, vrând să se răzbune, îl înjunghie pe Ion, alt frate al lui Nicolae și al Anei. Acesta moare și atunci Nicolae îl caută pe ucigaș pentru a-i plăti fapta cu aceeași monedă. Lumea vorbea că, de frica lui Nicolae, ucigașul ar fi stat multă vreme ascuns pe la Râpa Roșie. Pentru a evita încă o crimă, mama lui Nicolae îl trimite pe acesta în America. În urma lui, ucigașul nu poate răsufla ușurat căci coșmarul în care Ion întors din lumea de dincolo îl îndeamnă să bea un pahar cu sângele lui îl chinuie atât de tare încât își pierde mințile și se spânzură.

            La Chicago, Nicolae își croiește soartă nouă și bună. Ajunge șef de bancă și lumea în care se învârte de-acum e cea a oamenilor bogați. Când le arată unor prieteni americani poza Anei, sora lui rămasă în Sebeșul natal, se și pune la cale măritișul ei. Pun toți bani pentru două bilete de vapor, căci nu se cădea ca o fată tânără să plece la capătul lumii neînsoțită de părintele ei, și așteaptă ca Ana să aleagă pe unul dintre ei să-i fie bărbat. Care i-o plăcea mai mult! Numai că nici socoteala din America nu se potrivește cu cea de-acasă! În inima Anei își făcuse locaș, încă din copilărie, chipul lui Onu și când fata îl vede în gară își zice că asta numai voia Domnului poate fi! Capătă așa curaj mare că i se împotrivește tatălui și se întoarce din drum. Îl voia musai pe Onu lui Simion Dicu și de americani nu poftea să știe! Mare supărare îi face fratelui Nicolae, asta o știe Ana, dar el e frate bun și-are să-i treacă, Onu i-a sta alături toată viața. Ce încă nu știa Onu era că și lui i se rânduise mireasă. Pe Maria lu’ Ursu, fată de om înstărit. Numai că nici Onu nu poftea să știe de alta decât Ana.

            Om vrednic și hotărât, Onu se leagă în fața Domnului cu Ana, își cumpără hei în Târgul de fân și-și înalță casă. Avea în gând să mai muncească o țâră pe pământ american, cu Ana cu tot, numai că vorbele plantatorului sudist se adeveresc, granițele se închid și năpasta războiului se pornește. Și Onu îmbracă vestonul cenușiu de ostaș, își strânge în brațe muierea, părinții și frații rămași acasă și pleacă pe frontul de răsărit.

            ,,N-am luat la ochi niciun soldat, nici măcar o dată.”, le povestește moșu’ Onu nepoților.  Într-o zi din prima iarnă petrecută pe frontul răsăritean, un tovarăș de arme al lui Onu zărește pe o coamă de deal, din locul unde stăteau ascunși în zăpadă, un grup de soldați ruși, în frunte cu un ofițer călare pe cal alb pe care-l ia în cătarea puștii. Camarazii îl sfătuiesc să nu-l împuște pentru a nu fi descoperiți, însă, într-un gest prostesc, sinucigaș, soldatul apasă pe trăgaci și ofițerul se prăbușește în zăpada înroșită. Rușii se întorc din drum și împușcă aproape toți soldații români ascunși în zăpadă. Onu și încă vreo câțiva, puțini, scapă cu viață dar stau ascunși într-o pădure, sub nămeți, vreme de 3 zile și 3 nopți lungi, geroase.

            Nu-i ușor să retrăiești, fie și numai povestind, momentele de grea cumpănă din viața ta. Și acum, când le povestește nepoților lui despre ,,blăstămatul” război, i se umple ochii de lacrimi. Se afla în linia a doua când, într-o dimineață, la ivirea primilor zori, Onu se strecoară din tranșee și descoperă trupurile fără viață ale camarazilor din linia întâi. În timpul nopții, soldații ruși i-au surprins dormind și, la adăpostul întunericului și al liniștii, le-au tăiat beregata. Au murit așa, în somn, toți, pesemne tot i-a iubit Domnul de i-a cruțat de lungă suferință…Când a dat cu ochii de frații gemeni, unul lângă altul ca-n pântecul sărmanei lor maici, întinși fără suflare și parcă dormind, Onu-și simte picioarele de cârpă moale căci frate geamăn are și el și numai bunul Dumnezeu i-a purta de grijă, pe unde-o fi fiind… Și plânge cu lacrimi amare, de neputință și durere.

            Se spune că nimeni nu pleacă niciodată la război gândindu-se că Dumnezeu este de partea cealaltă. Și Onu s-a încredințat mereu în mâinile Tatălui ceresc, în cele mai grele încercări l-a simțit aproape, a căpătat puterea de a se ridica și a merge mai departe. Așa s-a întâmplat și când a căzut prizonier în Siberia. Cu alți doi prizonieri, Onu e dus într-un sat uitat de lume, în taigaua siberiană, pentru a munci. În izbe din lemn își duceau traiul nu multe suflete – bătrâni cu bărbi lungi, de pustnici, femei, ,,cele mai frumoase fete” pe care Onu le-a văzut vreodată și copii zdrențăroși. Cu toții plin de păduchi, murdari, privind cu ochi curioși la cei trei străini. Da’ tot mai bine le era aici decât în focul războiului, mai trăgeau nădejde că-ntr-o zi se vor întoarce la casele lor. Așa, cu nădejdea asta, au trăit trei, mai patru ani pe pământ rusesc. Și-n ăștia trei-patru ani, Onu i-a învățat pe supușii țarului cel mare să fiarbă leșie din cenușă, cum a văzut că făcea maica lui, ca să se curețe de cele lighioane ce se sălășluiseră în capetele lor. A mai zidit și un cuptor, întocmai ca acasă, la Sebeș, ,,numa’ o țâră mai mic să hi fostă”, cât să umfle în pântecul lui fierbinte patru pâini. Și iacătă cum Onu, care cu ceva vreme în urmă fusese John, se trezește a fi Ivan.

            ,,Idi suda, Ivan!” , îi face semn cu degetul încârligat de ani starostele satului. Prinsese încredere bătrânul în Onu, era pe placul său așa harnic și îndemânatic și nu mai voia să-l lase să plece. Om de nădejde îi trebuia satului și-acum gândește starostele să și-l apropie pe Ivan, să-i arate prețuire. Îl ia de-a dreapta lui în troica grea, căptușită cu blană, la care trăgeau cai spătoși, cu părul lung să-nfrunte gerul siberian. Și mână bătrânul, și mână caii, și troica alunecă de-a lungul întinderilor nesfârșite de omăt – numai alb vedea Ivan în fața ochilor, dar nu-ntreba nimic. Tace și-atunci când troica se oprește brusc în pustiul înghețat. Starostele îi arată o lopată și-i cere să dea la o parte zăpada până dă de o ușă grea, din lemn. Acolo, ascunse în pântecele pământului, zăceau grămezi mari de grâu. Nu mai văzuse Onu în țara lui așa ceva, nu mai văzuse nici John pe tărâmul făgăduinței asemenea ascunzătoare! O vede-acum Ivan și se minunează căci cine-ar fi gândit că sub zăpezile nesfârșite dormeau un somn dulce grămezile de boabe visându-se pâini aurii?!

            Când războiul se termină, Ivan nu mai vrea să știe nici de bogăția de sub nămeți, nici de rusoaice frumoase și nici de prețuirea starostelui din sătucul pierdut în taigaua siberiană. Calea lungă, de 3000 de km, o face și pe jos, și în căruțe întâlnite-n drum, și cu trenul, mereu cu gândul la Ana lui și la casa părintească. Nimic nu-i poate sta în cale lui Onu Dicu. Și când bunul Dumnezeu îl ajută să calce iar pe pământ strămoșesc, cade în genunchi și pupă țărâna.

            Între cele două războaie, Onu e chemat să lucreze la poliție și pentru faptul că știa a grăi în șase limbi. Nevasta îi dăruiește șapte copii, printre care se numără și Florica, mama celui de la care am aflat povestea Onului lu’ Simion Dicu din Căciulata Sebeșului. Cea mai frumoasă poveste!

Sursa foto: fabricadeganduri.ro