Via Combusta

Din iubire pentr-un altul am tăiat destinu-n patru.

Am lăsat templul să crească-n mine idolatru —

vrajă temerară, candelă pentru-ale deşertului oaze,

nevinovate globuri de născândă lumină, săbii de raze.

Tu ai lăsat arcuşul în colind, tristeţea netivită, ai năruit

floarea-cununii — cântam la pian odată, cu lebede-n ursit,

vorbeam în orhidee, oranjerii, idei cu girofar, obsidian de nea,

nu se mai dezlipea idealismul retrograd de pe retina mea —…

Dar bufniţe pândesc ezitările din sinuoase verighete,

Via Combusta e îmbujorată, crestomaţiile făuresc piruete,

moartea-n speluncă face corecturi la planurile de muncă,

sperie cărăbuşii căptuşiţi cu pesticide…  Flămânde încă,

burţi de balenă retează copiii din prima, din a doua impietate,

pe străzi sublimate trec rafale de doamne-n calandru satinate,

în casa a patra ninge peltic cu dezmarmorări — bicefal-lăcáte —,

vrejuri desalinizate îşi tremură des cântul pe coperta de cetate…

Roiuri de albăstrele veghează să nu alunece raiul pe pământ…

Redutabile, gingiile nopţii zăgăzuiesc ametistul în gând…

Non ti scordar di me ! Se deşiră balada bulbilor de narcisă,

teoria fructelor muşcate metodic, marsupial, e foarte concisă…

Melancolia restabileşte ordinea în univers — ultramodern

demers, sinonim cu strategia diblurilor pătimaşe, multiconcern

ca-n toate episoadele de ceaţă, iubitu-i orb, Clotilda-i creaţă,

clepsidrele înnădite, destinele-nvelite-n tuci de-o târgoveaţă,

nepoţii veşnicului fierăstrău ne măsoară-n vraf de surcele,

tingiri desţelenesc aromele pământului pentru pui de lele

şi pansamentul literar e doar cernoziom caduc,

velodrom pentru avocado, tornade şi zvârcoliri de cuc…

Avem atâtea chei şi-un singur rai, dar oamenii cumpără tot

felul de uşi să-nchidă dincolo de ele năzăriri — oţel netot —,

foşninde iluzii, cireşíi contuzii — aproape simt cum creşte

titirezul megalomaniilor sub priitoare deşte —…

Şi viaţa trece fără să se uite… Idealul, cordialul diuretic…

Pădurile scrâşnite şi bossa-nóvele ne-aruncă în ermetic…

Îmi vine bine-acest sofism ? La poalele avânturilor se vor lamenta

meşterii cei mari… Ne moare livada-n trup şi se va tupila

sub brazdă armonica diftongilor, triftongilor,

memoria frunzarului se perpeleşte — e vremea orcilor,

coroane-n rostogol se-ntrec de-a spinul pe inima mea —,

nu ne mai nălbeşte nici bumbul de ninsoare nici faldul de catifea,

tăcerea ronţăie margini de fotografii boghete, potcoave de somn,

— e zdravăn circuitul invers al timbrului de om —…

De-aceea creşte-naltul în mine dintr-o razantă arcuire —

templu pentru patru ce-au pornit-o din iubire…