Gabriela Pachia 
Ce ocupată trebuie să fiţi, domnişoară Grijă de-mprumut!
Mai sunt atâtea de făcut pentru gurmanzii bulgări de lut…!
Trebuie să rânduim veveriţele, viermuiala blocurilor-turn,
să compilăm claustrofobiile intrigantei cărnii de tun,
să cântăm tergalului prohodul, să subvenţionăm poezia,
să testăm aglosia, să perfecţionăm ciclotimia, să-nteţim nostalgia,
trebuie să vopsim, monitorizat, zările care ne-ascund ţelurile,
trebuie să raşchetăm pragurile care ne-ncuie steagurile,
trebuie să descuiem cabinele, enigmele, lifturile, staţiile,
care ne exilează-n termostate conclavele de vise şi graţiile,
să sporim distanţa dintre semnificat şi semnificant,
să dăm modicelor intelecte o doză bună de spumant,
trebuie să desprăfuim ecourile naţionalelor cuvinte
ce percutează tomata de seră, memoria cartofului fierbinte,
trebuie să scoatem vorbele de ceară, sămânţa de pir
în afara legii cosmice, s-alungăm chilipirul din jir,
trebuie să smulgem, fără-ndurare, gămăliile literare de sezon,
pe metrul pătrat − le-a intrat victoria într-al sângelui gazon −,
să revigorăm cultura privitului în ochi în valsul măştilor de lux,
să invităm exasperante Veneţii, docte în entropologii, spre reflux,
să reabilităm peronul plecărilor ponosite din fotomozaic,
să stingem felinarele fiestelor şi ale dansului din buric,
să asfaltăm corzile sufletului, doriforii, Strada Psihoterapiei,
să salvăm rândunelele răzleţite pe sârmele copilăriei,
trebuie să clasificăm bucuriile humei, ceresitului,
să etanşăm oraţiile de nuntă, extazurile flirtului
doldora de râs şi ambarcaţiunile satinate, clipocinde
pe marea în tangaj, să călăfătuim norocita sorginte,
trebuie să cucerim timpul, cimbrul sălbatic, chimionul,
să vindecăm fusele orare, tahicardiile, corhănitul, dictonul,
să şlefuim inteligenţa materiei dacă tot a avut ghinionul
să se-arate facerii, să descâlcim viitorul anemonelor, homarilor…
Izbăviţi, ne vom intersecta octoihul cu cântecul zorilor…
„Respice, adspice, prospice !“
