Vaza tinereții mele

Pe fotoliul îmbrăcat cu piele fină
de căprioară ucisă
de-un nemilos vânător,
stau
și-mi așez privirea pe vaza ce zace de ani
pe servanta din lemn de stejar –
vaza tinereții mele,
păstrată cu sfințenie;
nu-i nici un Murano,
nici cristal de Bohemia,
e o sticlă românească,
albă
cu flori de nu-mă-uita,
primită într-o însorită zi de mai.

Sub coroana încărcată cu flori
și-n zumzet de albine,
la poarta casei cu cireși
a apărut El,
cu licurici în priviri
și-un zâmbet de amețit îndrăgostit:
”La mulți ani, draga mea!”, a zis
și mi-a pus în brațele
moleșite de fericire
o vază,
vaza tinereții mele.
Am strâns-o la piept,
am mângâiat-o,
era cel mai de preț dar
primit de ziua mea.

De atunci
ea stă cuminte pe servantă,
veghindu-mi zilele,
mărgeluțe deșirate
ca-n vis trecute toate.
De atunci
umplu golul inimii
cu tainice suspine,
ștergând praful de pe vaza mea.
O iau în căușul palmelor,
o mângâi cu tandrețe,
îi șoptesc ,
sărut sticla rece –
martoră a frământărilor mele
de-un sac de ani.
Ea tace,
înțelege,
ține în adâncu-i
secretul inimii mele,
știe cât l-am iubit,
cât l-am urât,
cât am oftat,
cât am plâns,
cât m-am tot întrebat:
de ce, totuși, a plecat?!

Floarea sticlită
stă ciobită
pe servanta scorojită,
mută,
tremurând
sub parfumul amintirilor
și al viselor
neîmplinite…

Sursa foto: tablourifrumoase.files.wordpress.com