Camelia Iuliana Radu 
223
cum bate vântul! nimeni nu îl vede
iar el sfărâmă lumea cu răbdare
cu degete învăţate
strecurate prin crăpături
trece vântul
obrazul tău devine nisip
ce bine că mi-a slăbit vederea
şi s-a întors sub pleoape
te pot vedea aşa cum ai fost
lasă-l să bată
noi comunicăm prin tunele
trecem ţinându-ne de mână
suntem oamenii adâncurilor
avem un instinct al pământului
proaspăt săpat
224
m-am furişat pe sub podul
care ducea la părinţi
le vedeam privirile
îi ştiam acolo
în camera lor
le strigam
închideți ochii
ştiind că nu îi vor închide
iar strigătul îmi închidea ochii
225
nici măcar nu ştiam ce vreau
nici măcar nu mă gândisem de ce
din mine ieşise noaptea
violența deghizată în curiozitate
luându-mă de mână
îl voiam mort şi strivit
şi mă credeam sinceră ca un copil
care dă cu jucăria de pământ
fără să ştie că se va sparge
ştiind că se va sparge
228
timpul se decolorează în fotografii
devine altă stradă
pe care nu ajung acasă
altă femeie râde fericită
pe umărul altui bărbat
alte greșeli îmi arată
lecții pentru începători
230
făcătorul de venin m-a învăţat
despre efectul rapid al otrăvirii
şi măsura puţină a vindecării
orice mişcare în sus
sau în jos
dacă va fi mai mare şi va trece
va ucide
231
ne credem orbi privind neantul
ne credem vii pe sfoară înșirați
dintr-o beţie în alta
adormiți
vase în care vinul aşteaptă
însingurat
să vină omul
să îl bea
dar omul doarme cu fruntea pe masă
doar în moarte se știe viu
în fiecare moarte
în toate morțile de toate felurile
trage cu ochiul și se bucură
mândru de câte le poate face
mândru de câte știe
dar la nimic nu le folosește
235
adesea înmuiem sufletul în zeama unei iluzii
să alunece mai uşor pe toboganul realității
iar el se împrăștie uituc
absorbit
la gură nu mai ajunge nimic
ne trebuie proteze care să înșface hrana
să o prăvale în adâncul obez al vieții
nesătul senil
într-o zi
realității îi va sugruma inima
atâta dulceață și lăcomie
într-o zi
trupul ei va îngrășa pământul
sufletele noastre vor îngrășa cerul
va fi ditamai corpul astral
îmbuibat cu iluzii
236
oglinda înghite în tăcere
mișcarea
țipătul
și gura ei nu se umple
237
vânt mincinos, voiam să te iau de mână
dar tu ai fugit printre degete
ca dragostea timpurie
tu, vântule, aduni pe bătrâna coastă
doar ciulini
rânjetul timpului desenat de tine
pe scoarța copacilor mi-a spus
să te caut când voi face diferența
între fața lucrurilor și închipuirea lor
între orele unui chip
și poveste
până să încap în ultimul înțeles
vicleana ta mână mi-a erodat înfățișarea
și din oglindă mă privesc
căutându-mă
în fiecare zi văd alt chip
în fiecare zi aceeași femeie
