Valle Desista

De aici Tore avea o imagine de ansamblu asupra văii. Munții apropiați păreau pictați în verde de un pacient cu schizofrenie care folosește culori prea violente. Impresia era întărită de albastrul neon al crestelor mai îndepărtate, nefiresc într-o zi întunecată și cețoasă.

– Și de ce-i zice Valle Desista? îl întrebă pe Diego, topograful trimis de Primărie.

– Nu știu, adică nu știu precis… Cică indienii plecau de aici când bătea vântul dinspre est. Mai târziu păstorii se uitau la giruetă, și când bătea vântul ăla strângeau turmele și fugeau și ei. Urmau tradiția, așa mi-a spus bunicul. Întâmplător era de pe aici.

– Și de ce, mă rog făceau asta?

– Nu se mai știe, dar se întâmpla ceva groaznic.

Tore căută cu privirea vreo pasăre, vreo…

– Dar uite una chiar aici. Și un stol de grauri acolo, îl vezi și tu, nu? Animalele ar simți primele dacă ar fi ceva. Ai contorul la tine?

– Da.

– Ar fi păcat de locul ăsta, are potențial! Ce cartiere ar putea fi aici! Auzi, Valle Desista!

– Girueta mai există încă, domnule consilier.

– Du-mă la ea! S-o văd și eu! Auzi, Valle Desista! Măcar de ar avea siluetele alea împietrite din Valle de las Animas. Ai fost vreodată acolo?

Diego nu răspunse, dar își umezi degetul arătător în gură și îl ridică la nivelul ochilor cu care urmărea neliniștit zborul graurilor. Păsările alcătuiau când un „M”…

– Muerte!

– Lasă prostiile!

…acum un „D”…

– Desista!

– Să știi că mă enervezi! Hai să văd odată girueta aia, doar așa ca piesă de muzeu… Câți ani are? Două sute?

Acum merg umăr la umăr pe drumul care nu duce nicăieri, pe poteca abia ghicită și oricum inutilă. Diego îi arată girueta care se întoarce scârțâind către vest, cocoșul ruginit din vârf vrând parcă să-și ia zborul.

– Să plecăm de-aici, domnule! Vă rog!

– Să ne tragem puțin sufletele! Am aici ciocolată și două mere. Vrei unul?

Tore se așeză pe un trunchi de pin, indiferent la furnicile care îl puteau năpădi.

– Furnicile, domnule! Astea pot forma un val care rade totul în cale! Să plecăm!

– Taci, prostuțule, nu vezi că se învârt zăpăcite? Acum ai să zici că prevestesc ploaia!

– Graurii, domnule! și îi arătă cu degetul care nu apucase să simtă la timp vântul de est câteva păsări care se așezaseră pe pământ, indiferente la chemările celorlalte.

– Tu nu ai obosit, Diego? Eu, parcă da, și încă prea tare! Ia zi, cu cine ai votat?

– Parcă mai are importanță?!

– Ce facem cu valea asta? Mai extindem orașul până aici?

– Ca să ne facă după aia procese de corupție, luare de mită, licitații trucate?

– Dar de unde vom plăti toate hangaralele? Că au zis că de la anu’ impozitele se dublează și energia la fel!

– Parcă mai are importanță?!

– Auzi, dar chiar nu te-am întrebat niciodată: ești însurat, ai copii? Că văd că verighetă…

– Tu de pe ce planetă ești, șefule? Hai să mergem, că văd că nu mai ești… Dar nu ne întoarcem pe același drum. Ocolim muntele. Hai, că știu eu…

Îi întinse mâna să-l ajute să se ridice. Lângă trunchiul de pin rămăseseră ciocolata înmuiată de căldură și un cotor de măr pe care furnicile șovăiau să se urce. Tore întinse mâna să le ia, dar gestul i se opri la jumătate.  Peste vreo cincizeci de metri un râu cu ape tumultuoase le tăie calea.

– Ce facem? Este vreun pod?

– Nu facem nimic, așteptăm! zise Diego așezându-se pe nisip și arătându-i consilierului girueta care se vedea din ce în ce mai bine în urma lor.  Cocoșul de tablă parcă nu mai avea aripi. Oare i le smulsese vântul de est?