Emanuela Bușoi 
lipit de sine ca un timbru poştal pe un plic cu destinaţie incertă.
Un trup manta de vreme rea te lasă când îi-e lumea mai dragă te lasă
adâncit în paralizia flască înstrăinându-te de curba
interioară ce se repliază la întretăiere spre ea însăşi
un opt în noapte
ruptură completă a relaţiei de sinapse
stele din adânc ce nu-şi răspund
nu poţi locui în peştera făcută din tăieturi şi pene electrice
knock-out după knock-out
nici vorbă de victorii şi vocea această voce a domnului care sună ca o promisiune
dacă duci crucea ca pe o moarte
vei găsi eliberarea divină.
Cel mai mic hazard
în mişcarea atomului şi
uite aşa din adâncul materiei inerte
din oceanul din adâncul materiei inerte
din oceanul de atom
projaculează energetic
sufletul diafan
semnul ultim ce leagă
corp şi spirit.
Unii se împacă bine cu ei înşişi.
Alţii sunt un sac de rafie plin de
noduri vâscoase
capete de virgulă inextricabile.
//
Un corps pas habité
collé sur moi comme un timbre-poste sur une enveloppe à destination incerte.
Un corps manteau de temps mauvais te laisse quand
tu le veux le moins te laisse
confondu dans la paralysie flasque t’alinéant
de la courbe intérieure qui se réplie sur soi-même après s’être croisé
un huit dans la nuit
rupture complète du réseau de synapses
des étoiles du dedans qui ne se répondent plus
on ne peut habiter dans la caverne faite
de coupures et de panes électriques
knock-out après knock-out et
cette voix la voix du seigneur qui sonne
comme une promesse
si tu portes la croix comme une mort tu trouveras le salut divin.
Le moindre hasard
dans le mouvement de l’atome et
voilà que des profondeurs de la matière inerte
de l’océan de l’atome
Projacule énergétiquement
l’âme diaphane
le signe ultime qui lie corps et esprit.
Les uns se réconcilient bien avec eux-mêmes.
D’autres sont des sacs remplis
de nœuds visqueux
des têtes de virgules inextricables.
