Lucian Ioniță 
Mi-am uitat inima sângerândă
și câteva tristeți nefardate
pe o bancă într-un parc
într-o țară îndepărtată, imaginară
acolo unde ne aruncăm trupurile goale și uscate
într-o râșniță care ne macină mereu sentimentele
și cuvintele se apropie cu sfială
ca două aripi de sfinți într-o supradoză de fericire
iar eu mă gândesc că într-o lume confuză
umbrele noastre vor sta
departe una de alta ca două câmpii nesfârșite
deschise să intre emoțiile de primăvară
cu-alaiul lor de flori, de fluturi și de teamă
și vor vrea să se culce într-o liniște algebrică
având în inimi o carte de rugăciune –
fericirile umbrei purtate ca talisman .
Dragostea noastră – un cântec sublim
arzând ca o cruce în țintirim.
