Tristețea să ne-o ardem în lumină

Poveste

Ne ducem prin tomnatice păduri,
tristețea să ne-o ardem în lumină.
Ne amăgesc cu mii de june guri
brândușele ivite pe colina.

Și rupem crengi, răzbatem prin desiș,
și, roșu, ghimpele nu se dezminte.
Simțim pe buze greu păienjeniș,
dar mergem înainte, înainte.

Și unde duce mersul, nu mai știm.
Lumini și umbre sunt, ca de poveste.
Răsuna a-nceput. De când venim?
O ceață se destramă ca o veste.

Răcoare e și arde împrejur.
Voi-va pasul să se mai întoarcă
Din albul nor, din caier prin azur,
ursita ar putea fir nou să toarcă.

Adulmecam miresme tari deodat`,
prin ferigi dese pârtia pătrunde.
Nu de izvor, ci ca de râu bogat
un murmur se aude, fără unde.

Un uliu, țipând deasupra-n zbor rotat,
sa iscodească-ar vrea ce se petrece.
Noi încă pe pământ și-n lume-am dat
de-o apă peste care nu se trece.

Și-acum, când sufletele noaste vor
în brațe, unul altuia, să-și cadă,
inelul, cu clipitul lucitor,
în deget ți-l întorc, să nu mai vadă.

Se cheamă Jales râul, râul timp,
și-i potrivit din veci cu toamna.
Ne oglindim, în ape, fața, nimb.
Dar să fugim, că-i blestemată coama.

Lucian Blaga

(sursa foto: summerday.ro)