Gabriela BalanGabriela Balan
21.11.2015

Trenul sub microscop

Aparent simpla şi banala poveste a unui fantomatic tren spre iubire, este tema pe marginea căreia glisează Alex. Rudeanu în volumul său de nuvele, “Rapidul 24 spre iubire” (Editura Albatros, 1988). Titlul, ales dintr-o arie semantică proprie doar scriitorilor care cunosc principiul potrivit căruia faptul cel mai complicat este să dai seamă asupra lucrurilor foarte simple, asumăndu-şi acest sens, răspunde gustului acelor cititori care, lăsăndu-se pradă lecturii, caută să pătrundă noi înţelesuri dincolo de cuvânt. Autorul păstrează în atenţie faptul cotidian pe care îl proiectează în spaţiul etern al iubirii. “Dacă există o iubire curată şi cruţată de amestecul celorlalte pasiuni ale noastre, aceea este iubirea ascunsă în adâncul inimii şi de care noi înşine nici nu avem habar” scria, în secolul 17, Ducele de La Rochafoucauld. Din acest ungher neştiut al iubirii porneşte rapidul spre iubire – simbol al unei proiectate călătorii mitice între Marele Ieri, Veşnicul Azi şi Neştiutul Mâine, ca mesager al unei nestinse încrederi în viaţă, în devenire perpetuă.

Închis, prin claritatea expunerii – frumoasa poveste a unui tren cu pasageri care discută cu mare aprindere, gesticulând şi schimbându-şi vocea şi expresia feţei pentru a-I imita pe cei despre care istorisesc, jucând parcă un rol, dar în realitate purtând pecetea inconfundabilă a unei meserii “păcătoase”, aceea de călători veşnici, – volumul se deschide în structura sa de adâncime spre esenţializarea unei viziuni ontologice. Motivaţia psihologică este însoţită de autocunoaştere a personajelor: “Îmi imaginez nişte trenuri venind de foarte departe, o gară plină de flori, la marginea tuturor lucrurilor cunoscute şi mă văd coborând dintr-un asemenea tren”.

Pretextul acestui volum de nuvele îl constituie o conversaţie surprinsă între călătorii din Rapidul 24, între Sinaia şi Bucureşti – deci trenul nostru nu este o proiecţie în vis, o posibilitate, el aparţine realităţii imediate, acestui mult discutat final de secol 20. Personajele se caracterizează aşa cum apar la prima vedere: Bărbosul se dovedeşte ulterior a fi asistent cu probleme de ocrotiri sociale, Mustăciosul – medic stomatolog etc.

După modul cum îşi structurează autorul volumul, putem vorbi despre un roman de călătorie, având în centru aceste personaje care dialoghează în modul cel mai firesc posibil, punctat pe alocuri de intervenţia autorului, paralel cu un subroman al “iubirii încercate de acele nenorociri pe care romanele se feresc cu grijă să le descrie şi pe care, altminteri, nici nu pot să le descrie”, dacă-l putem numi aşa după sintagma sthendaliană folosită de autor ca motto al volumului care însumează, după modelul celor 1001 de nopţi, cinci nuvele în care viaţa se consumă de la drama unei iubiri prea-devreme pierdute, până la drama căsniciei. Această alcătuire conferă unitate şi stabilitate volumului.

Autorului ii revine rolul de a regiza o călătorie obişnuită, dar nu poate evita neobişnuitul pe care eroii săi îl trăiesc în situaţii limită. Astfel se declanşează dramatismul care substituie insinuata monotonie. Dialogul viu, echilibrat, abil mânuit, declanşează adevărate confruntări de idei: “Cum să fie femeia o situaţie de viaţă? Şi cum poate ea să schimbe din temelii un bărbat luând de la el totul, dar absolut totul, fără să îi ofere în schimb ceva?” se întreabă un călător la un moment dat. Acestor genuri de întrebări li se răspunde prin fapte de viaţă concrete, însumate în cinci nuvele, poveşti de dragoste sugestiv intitulate: “A – din alfabetul iubirii” , “Un viscol pentru Anul Nou”, “Fata paznicului de far”, “Garda de noapte”, “Vulpea argintie”. Pentru o clipă doar am zăbovit pe tărâmul prozei eseistice de tip Thomas Mann. Pe măsura înaintării în text, timpul şi spaţiul alcătuiesc o masă compactă. Fiecare rând devine o filă de nisip mişcător şi nu se repetă în ritmul recitirii. Punând în faţa cititorului pagini din borgesiana “carte de nisip”, autorul depăşeşte dublul pericol al locului comun, banalitatea lumii înconjurătoare şi cea a expresiei artistice, dedicat lucidităţii. Pe acest fond există un permanent echilibru între starea sufletească a personajelor şi sutuaţia istorisită. Povestirea propriu-zisă începe dincolo de starea de moment, când se dezvăluie adevărate identităţi. Autorul îşi conduce cititorul spre descoperirea esenţei pe firul relatării sale fără să recurgă la speculaţii stilistice, asumăndu-şi libertatea expresiei.

În acest fantastic tren se află condensată substanţa epică a întregului volum. Acţiunea creşte prin amănuntele consemnate de la momentul banal al inceperii conversaţiei, la insignifiantul act al controlului biletelor, până la oprirea trenului în Gara de Nord.

În final, sensurile majore exprimate în volum îşi găsesc revelaţia când călătorii se îmbulzesc spre uşile vagoanelor şi coboară conştienţi că părăsesc o lume care a fost pentru o vreme a lor şi se dedică alteia. Un bătrân coboară din tren încercănd să se facă văzut ori vrând să descopere ceva în îmbulzeală. El se luminează dintr-o dată la chip, “unul care a înteles esenţa vieţii”. Acesta este sensul regăsirii de sine, chiar dacă, fatalmente, femeia care ar fi trebuit să fie “situaţia lui de viaţă” nu îl aşteaptă pe peron… Cine din noi nu a fost pasager în asemenea tren?

Pentru Alex. Rudeanu, Rapidul 24 are semnificaţii profunde. Dragostea sa de oameni, în particular, de viaţă, în general, se îngemănează sub steaua unică a unui poem de suflet. Viziunea modernă asupra întregului material prezentat se conjugă cu devotamentul afişat în spiritul tradiţiei prozei româneşti.

Revista Transilvania, 1989

Sursa foto: http://radioenigmaromania.ro/wp-content/uploads/2014/02/1798664_603789889703558_484259161_n.jpg