Trecerea

Din Cunța, drumul continuă  spre Drașov, apoi  ușor șerpuit către  Șpring, care este centrul  comunal și de aici spre Vingard, ultimul sat aparținător, situat între Sebeș și Alba Iulia, pe o rută ocolitoare. Aici, la Vingard, Dumnezeu a presărat frumusețe parcă mai multă ca oriunde, soarele strălucește mai hotărât, dând reflexe de diamant peste grădini și case, cerul este mai înalt,  văzduhul  mai limpede și aerul mai înmiresmat cu parfum de flori de câmp, de livezi înflorite, fân cosit sau de fructe coapte, iar oamenii, câți au mai rămas, mai toți bătrâni, cu nepoți și copii risipiți  prin lume, sunt încă statuari,  inimoși,  primitori. Aici aerul are o sclipire pe care n-o întâlnești nicăieri în altă parte și culorile sunt armonii așezate pe suflet, cine vine o dată pe acest tărâm binecuvântat n-are cum să mai plece… Cu toate că s-au dus vremurile acelea  în care pulsul satului era unul adevărat,  oamenii își roteau fețele după soare  pentru a-și lumina  neîncetat  făptura … Vremurile s-au schimbat, nu au regrete, nici nostalgii pentru ceea ce oamenii au putut să facă indiferent de sistem… Sașii au plecat, Biserica lor  tronează parcă peste sat de o jumătate de mileniu, așezată între vii, sus,  pe deal .
Biserica Ortodoxă este mai in susul satului, tot pe versantul unui deal. Șoseaua  principală, întinsă pe trei kilometri, poate mai mult, este ca o arteră a unui corp în care viața se încăpățânează încă să pulseze, câteva străzi laterale, cam acesta este satul, cu case aliniate, una lângă alta; aproape în fiecare curte se află casa  mai mare și căsuța,  așezate față în față. Familia își duce viața de obicei  în căsuță, mai ales vara, doar dacă este mai numeroasă, le ocupă pe amândouă. Din centrul satului , pornește o străduță în dreapta, Padina, case frumoase de o parte și de alta, aflate parcă în dialog, și ele, și stăpânii lor, alcătuind ceea ce se cheamă „vecinătatea”, adică acel „ceva” prin care duc „împreună” binele și greul. Unele case au rămas nelocuite, dar nu chiar părăsite, mai vine când și când câte cineva acolo, ca la un fel de „axis mundi” restaurator.  Sunt familii ce-și duc traiul ordonat și liniștit , aproape umăr la umăr, sub un cer dacă nu binevoitor, cel puțin îngăduitor, căci bătrânetea, bolile , neajunsurile sau chiar sărăcia aparțin lumii, le găsim peste tot, și aici, desigur, dar oamenii se ajută între ei, într-un aer  de simplitate, muncă și vocația sacralității.
*
El, încă înalt, curbat ușor de spate, cu obrazul supt și ochii verzi, parcă decolorați, pășea rar și apăsat, stăpânul casei. Cel care hotărăște și își asumă deciziile în liniște, calm și răbdare.
Ea,  mărunțică, dar dreaptă,  cu aceeași  ochi cu muguri  verzi, cu batic și șorț peste  fusta încrețită  și o bluză în dungi, alb cu negru, avea un zâmbet cald și vorba plăcută. Ea, cea care intuiește calea și direcționează cu înțelepciune și har, cu bunăvoință și discreție, inima casei.
Optzeci de ani și o gospodărie încă pe picioare, o țineau ei doi, binișor; țineau păsări, dar fără gâște și rațe, de atunci, de când mâncaseră florile de piatră, multicolore, vesele și primitoare, pe aleea de intrare în curte  – ieșiseră din grădinița  lor și asta a fost !  Au terminat cu ele. Doar caisul din colțul casei a mai fost  în pericol,  o singură dată  când  vițelul scăpat din grajd și neobservat câteva  minute,  a avut chef să zburde prin florile din fața casei. A  scăpat  caisul, era îngrădit, dar florile au ieșit un pic abătute, până a doua zi, când și-au revenit. Degeaba au avut ele gărduleț…  era unul ușor de escaladat  de zburdalnicul vițel !
După –amiază. În casă miroase a hencleș* și a pâine coaptă, tocmai scoase de la cuptor. El a bătut pita, apoi au așezat-o în covată,  au acoperită-o cu o pânză de cânepă curată și au dus-o în cămăruță, la răcoare. Se sculaseră devreme, el să ardă cuptorul, ea să frământe aluatul. Aveau mult grâu din care făceau făină și nu cumpărau decât rareori pâinea. Veneau nepoții și făcuseră lichie  cu  brânză și alta cu măr, iar pentru băiatul lor, singurul  lor fiu,  lichiu cu ceapă,  după   preferința lui.  Îi așteaptă ca întotdeauna , cu  supa  tocmai terminată,  în care vor pune  tăiețeii de casă la fiert, când vor veni, așa le place.
Ea, cu ochelarii pe nas ștrincăne o pereche de șosete cu patru ace subțiri, pentu el.  E toamnă.  S-au retras în camera din spate, cameră de zi și de noapte, cu pat și păcel, masă, lădoi lângă sobă și, după ușă, un frigider mic, adus de copii.  Au cules porumbul, au adunat prunele coapte, mustoase, au terminat cu cartofii  pe care i-au adăpostit în bordeiul zidit de el în panta grădinii, acolo țin și morcovii în nisip ; napi și sfeclă, puține anul ăsta, strugurii, viță nobilă, destui , au dat must  bun, acum fermentează. Iarna se apropie, zilele sunt tot mai scurte, diminețile și serile,  mai aspre.
El, așezat pe străjacul său, ca un stăpân pus la odihnă, sare spre ușă.   Are glezna  piciorului  înfășurată  într-o foaie de varză și legată cu pânză groasă, din cauza reumatismului ce-l sâcâie tot mai tare în ultima vreme.
„Harrr !! Harrr !! uliul la găini !  Strigă el din pragul ușii.  Latră și Medi, cățelul.  Găinile sunt speriate, cocoșul le adună în jurul lui  …
Pericolul  trece repede.
Ea nu se plânge de sănătate, dar, când se ridică, face primii pași anevoie, parcă i-ar pune cineva piedici, așa, în glumă… De fapt mai toată ziua e în picioare, aleargă de colo-colo cu treabă, parcă nu le mai termină niciodată.  Mîinile ei, noduroase, aspre, știu să scoată minunății din orice și palma lor brăzdată pare a avea înscrise acolo toate istoriile știute și neștiute ale lumii.
El își luă laibărul, își trase cismele de gumă  și se duse în grajd, să vadă de animale, văcuța gestantă și mai încolo,  patru oi,  destul pentru optzeci de ani ai lor !  să curețe, să  le bage fân, să toace  bostanii, să-i amestece cu mălai și să le dea.
Ea potolește porcii cu o găleată de cartofi fierți, mălai, pâine muiată, cu gesturi ancestrale, de supraviețuire, învățate din strămoși, conservate și perpetuate precum datina străbună.
El aprinde focul;  două, trei lemnușe, o hârtie și puțin petrol. Chibritul , după ce aprinse hârtia, îl aruncă în foc, închise ușa de jos  a sobei și dădu în lături căriga de pe plită, lăsând să se vadă focul arzând.
Ea își pregătește ingredientele pentru cină, un păhăruț  de orez, îl spălă și îl puse la scurs.  Curăță și spălă  un morcov, un ardei și o ceapă, le tocă, morcovul îl  dădu pe răzătoare  și le  puse la călit cu  două creste de slănină afumată, adăugă boiaua de ardei, un vârf de linguriță.  Puse și orezul, puțin, cât să se mănânce o dată, le amestecă toate în hârbeicuța ce sfârâia pe plită. Adăugă ibricul cu apă fierbinte de pe marginea ploatănului.  Le  acoperi, să fiarbă, ca într-un ritual de rugăciune, înscrise în cărțile sfinte. Pentru viață și sănătate, în simplitate ușor austeră, dar în pace și mulțumire, creștinește, așa, ca în Ardeal.
În perete,  ceasul  ticăia secundele prin care cei doi  adunau timpul , trăindu-și  călătoria…
El mai băgă un lemn pe foc, mestecă în crăticioară  și aduse din cămăruță castraveți, ceapă , roșii.  A făcut salata, apoi a tăiat pita.
Ea întinse măsărița  și așeză farfuriile și furculițele. Apoi porționă mâncarea  în cele două farfurii.
Se așezară la masă. Tăcuți.  Ușa deschisă larg, permite aerului rece, înmiresmat, de toamnă să intre. Medi, cu lăbuțele pe prag, nu intră,  își așteaptă porția, o primește și pleacă mulțumită. La fel și cele două pisici, alintatele, ele intră, mănăncă și se așază pe ușa deschisă a cuptorului, la căldură ; acum pot toarce.  Mâncară și ei,  mulțumiră Domnului făcându-și cruce, ea  strânse , el  stinse becul din curte . Se pregătiră  de somn, spuseră „Tatăl nostru”.
Porniră   televizorul să vadă ce mai zice. O  voce  glacială, din televizor, explica niște imagini confuze, parcă dintr-un basm cu zâne :
„Un om de știință apasă pe un buton. Ca prin magie apare o imagine mică , a unei zâne, suspendată  în aer, pe care o atinge… Echipa condusă de Yoichi Ochiai  a folosit lasere, lentile și oglinzi  pentru a crea  holograme suspendate. Tehnologia implică posibilitatea  trecerii  hologramelor de la suprafețe bidimensionale la lumea  tridimensională”.
         „Stinge-l !” zise ea, nu mai dau și ei  nimic !
„Da, să ne culcăm…”
Înainte de a adormi, făcură bilanțul.
El o întrebă, precum în fiecare seară.
„Ce ai făcut tu astăzi ?„
„Am avut grijă, am pus în ordine, am curățat, am așezat.  Și tu?”
„Eu am mulțumit lui Dumnezeu pentru toate și l-am rugat să-ti dea putere.”
Ea se hotărî  brusc să-i facă o mărturisire grea : „Știi tu, acu’  mai bine de un an, eu eram în curte, tot  singură, tu plecasei …  te-ai gândit să mori, lucru pe care nu-l cred nici acum,  era vară, eram desculță și m-a înțepat ceva în talpă, am dat să mă uit ce-a fost  și am auzit de undeva, de sus, o voce :  „Moare  Ion!  „ Doamne, nu mă lăsa ! cum să moară la cincizeci de ani ?  M-am ridicat și m-am uitat în sus. Nimic, nici măcar o pasăre sau vreo albină. M-am aplecat din nou și din nou am auzit vocea. „Moare  Ion !”
Cum puteam să aud eu așa ceva de băiatul nost’ ,  era bolnav prima oară în viața lui, se mai îmbolnăvesc oamenii,  n-o muri din asta  doară!  N-am avut curaj să-ți zic, de atâta vreme, dar uite că vocea aia n-am mai auzit-o și Ionu nost’  îi dus… ”
Vru să-l strige pe omul ei, dar simți că fălcile i se încleștară , ridică încet mâna stângă  să-l trezească dacă a adormit . Pipăi perna…  dură o veșnicie. Patul era gol…  Pe masă o porție de mâncare era întreagă…  Și  în seara asta. Ca în toate serile din urmă …
Omul ei o privea și ea îl vedea îndepărtându-se peste vii și peste păduri, peste poteci  și  peste  dealuri.   Întinse mâna  tremurândă  să-l  atingă, să-l cheme …  Așa, fără glas.
Deschise ochii mari , apoi îi închise încet, tot mai încet.
Acolo, dincolo de colțul tavanului, peste dealurile Vingardului, omul ei și băiatul îi zâmbeau duios, făcându-i cu mâna, ei doi, fericiți. Mai  în spate, Katarina, prietena ei din copilărie, îi  întindea un bujor roz, zâmbindu-i  cu gropițe, săsoaica…  Veni și mama ei cu alți  morți.  Erau toți.
„Uite, acum , la sfârșit , viața mă învață fericirea…”  fu un  gând, poate ultimul.
O lacrimă rece îi îngheță  obrazul …
Începu să plutească, învăluită în lumină…

hencleș*, plăcintă cu prune

Sursa foto: weatheravenue.com