Trecătorul…

Măsura lumii este inăuntrul meu,

peste-nţelesul liber

că aş fi să mă-ntâlnesc aceluiaşi destin,

Nicicând din căutări alternative, eu,

încă celorlalţi cu teamă

confundat umbrelor,

Vechi atingeri fără simţ să-mi preschimb,

de robie,vieţile trecute,

Treptelor ce rămân în urmă

suprapuse, tot mai departe, până la uitare,

Ca o biruinţă plecării

întreruptă de timp gândurilor absente,

Cunoaşterea firii şi-a căii

ce duce la sine, în chipu-i ascuns,

Gura strâmtorii-cuvinte

dobândite în josul tăcerii

ajunse, prea târziu de-a fi spuse,

Rostul slujirii, voinţă

când s-ar strânge-nspre punţi

ce duc altor taine,

Păşind întunericul nopţii

doar paşii n-au aflat renunţarea la prag,

Nici golul urmat dedesubt perechii opuse

aplecată-n ea însăşi, spre rău,

La răscrucea cu soarta,

înrudită prin focul potrivnic

să ardă sfârşitul de tot,

Repetând ce-am uitat că gândesc

până la trezirea din nou, fără alte păreri,

De-a pătrunde-nţelesul,

adevăr incomplet regăsit

cât să ştiu c-ar fi fost,

Recunoaşteri- singurul drum

legătură-ntre lumi, intrarea-n eter,

Semnul crucii adusă la capăt

despărţită poverii,

eliberarea prin zbor,

Leagăn îndeaprope,

printre lespezi de mormânt

nesăvârşite identităţii,

Altfel vise fireşti unui petic de rai,

fără leac veşniciei,

Tributar slăbiciunilor proprii

amintiri- cine au fost toţi

ceilalţi.

Stins deodată-n plecăciuni

dorinţelor prea lumeşti

dezgolite-ntre umbre,

Aievea întrerupte,

sub furişul trezirii ruine

-nici o ieşire la mal,

Taine rămase să-mi fie străine

despre sufletul meu, mai departe,

Salvându-mă singur

în ochiul jertfit,

adâncimilor morţii din jur,

Prin firescul luminii

ce se sparge-ncontinuu,

să-i fie deschisă cărarea.

Sursa foto: pinterest.com