Maria Filipoiu
După datină străbună,
Dintr-o sacră rânduială,
Floriile sunt cunună
La Sărbătoare Pascală.
Iisus, Cerescul Împărat,
A fost cu ramuri de măslin,
De credincioși întâmpinat
În Templul din Erusalim.
Crengi din sălcii înverzite,
Dar și flori de primăvară,
În biserici sunt sfințite,
Din credință milenară.
La icoană se păstrează,
În casa credinciosului,
Că Dumnezeu o veghează
Pe tot parcursul anului.
Monumente și morminte,
De cei dragi se-mpodobesc
Cu rămurele sfințite,
Cinstind pe cei ce „odihnesc”.
Când potop se dezlănțuie
Și o furtună stârnește,
Se ard frunze de salcie;
Iar ploaia se domolește.
Pe secetă sau furtună,
Salcia-și înclină ramuri,
Lăcrimând la rădăcină.
Ca-n legenda unor vremuri.
Cu a credinței menire,
În rămurele sfințite
E harul de lecuire
Pentru suflet, trup și minte.
Despre salcie se spune,
Că pod din crengi arcuite
S-a făcut, ca prin minune,
Fecioarei Neprihănite.
Maicii Sfinte, lacrimi ștergea
Cu crengile mlădioase.
Că de durere își plângea
Fiul, când Iuda-l trădase.
În ceremonial ludic,
Fete merg cu Lăzărică.
În colind cheamă logodnic,
Viitoarea miresică.
Creștini cu nume de floare,
Reînnoind tradiție,
Fac cinste de sărbătoare,
Bine prin an să le fie.
Postul se mai îndulcește
La această sărbătoare,
Prin dezlegare la pește,
Ultima din postul mare.
Floriile-i sărbătoarea
Ce precede pătimire,
Prin moartea și învierea
Lui Hristos, spre mântuire.
Celebrată-i renaștere,
Cu viață nouă-n muguri noi.
Iar credința-n Înviere
E Calea-n viața de apoi.
Între mit și rațiune
E neclintită credință,
Ce-n ritualuri creștine
Pune har și iscusință.
