Toujours PITEȘTI

Înțeleg că nu putem cuprinde nemărginirea, dar nici emoția unei călătorii, sau a clipei de fericire nu le putem cuprinde uneori. Care ar fi energiile ce ne configurează confuzii și ipostazieri inexplicabile ? – situații de atâtea ori trăite fără a înțelege cauzalitatea și dinamica lor cu totul stranie…
Sincopele mele de orientare spațială mă preocupă, ele sunt materializate emoțional prin trăirea spaimei, rezonantă și augmentată de toate spaimele din univers, iar conștiința de sine, mai subtilă decât materia sau energia, îmi creează, am observat, o altă realitate fizică…

În ziua în care am plecat la părinții mei, în sudul țării, în preajma sărbătorii de Paște, soarele de primăvară scânteia căldura într-un mod atât de plăcut, încât îi scosese pe toți, cu mic cu mare, după o iarnă lungă, cu ger năpraznic și înzăpeziri fabuloase, la întâlnirea cu spiritul tinereții înveșmântat în verde crud și speranță de renaștere. Venea ea, cu un mister tandru și sălbatic, delicată și fecundă, să ne dea lecții de înflorire, primăvara.
Gara din Teiuș, rece, distantă, străină, absolut neprimitoare, de unde aveam legătură spre sud, era aglomerată în acea zi, trenuri ostenite, așa cum sunt la noi trenurile, veneau și plecau în toate direcțiile, încărcate de călători și bagajele lor. Eram în vacanță și drumul meu, ca al fiecăruia, ducea spre casa părintească, pentru Sărbătorile Pascale, după obicei. Lucram în Ardeal, încă nu eram stabilită aici, iar gazda mea ardeleancă mi-a copt o pâinică, îndulcită cu voie bună și puțin zahăr, s-o am de drum…
Șapte ore de mers cu trenul spre sud, pe firul Văii Oltului, prin munți și tuneluri întunecate și seara târziu ajung la destinația mea; și aici gara era un furnicar de oameni și bagaje, un du-te vino năucitor, nici n-am recunoscut peronul, eram la linia a treia, a trebuit să întreb pe cineva, să-mi confirme că da! aici este Pitești… Oricum trenul meu plecase; pe cele opt linii, poate mai multe, se circula intens, veneau și plecau după scurte staționări, trenuri încărcate, parcă toată lumea asta trebuia să plece undeva, oriunde… anunțurile din megafon nu conteneau, așa că, dacă aș fi coborât într-o altă gară, ar fi trebuit să mă reorientez, când între noi și cer nu mai este decât viața, elementul cel mai fragil din univers… și vai, era deja noapte!
Ies din pasajul subteran cu gând de mulțumire Cerului că am ajuns, intru în gară, o traversez cu greu prin mulțimea grăbită, ies în partea cealaltă, către oraș, și mă îndrept spre stația de taxi luată cu asalt de călătorii grăbiți ca și mine, spre căldura ocrotitoare a căminelor.
Patru benzi de șosea, un trafic intens, șoferi nervoși, mă gândesc să ajung, începusem să-mi pierd răbdarea, și parcă nici suflu nu mai aveam, într-un taxi nu prea confortabil, obosit parcă de alergătura de peste zi, în orașul lalelelor pe care abia mâine le voi vedea.
Șoferul de taxi fumează și-mi lasă un geam deschis. Curentul îmi răvășește părul lung și o stare de disconfort se instalează… iar până acasă aveam de traversat un oraș care se lungește pe firul râului Argeș, ca un colier desfăcut și întins, ale cărui perle sunt cartierele înșiruite unul după altul… Liniștea părea să fi dispărut cu totul, aici ritmurile vieții sunt trepidante și-mi plac nespus luminile, reclamele, mulțimea de oameni ce traversează la fiecare semafor, preocupați, gălăgioși, grăbiți.
Taximetristul meu luase pe cineva în dreapta lui, o domnișoară pe care trebuia s-o ducă acasă, îmi ceruse permisiunea, am acceptat, ce puteam face? zecile de taxiuri se ocupaseră… văd că părăsește bulevardul meu spre casă, intră într-un cartier ce-mi păru trist și semiîntunecat, necunoscut mie, mai ales acum, la ceas de noapte.
Îi duse bagajul până în scara blocului, părea că nimeni n-o aștepta, în fine, se întoarse la volan, deschise radioul și porni spre bulevardul știut.
Fumează din nou, eu ascult noutățile radio :

Lynné McTaggart ne dezvăluie o paradigmă biologică radical nouă – la nivelul nostru cel mai de bază, mintea și trupul omenesc nu sunt distincte și separate de mediul lor, ci constituie un „pachet” de putere pulsatorie care interacționează constant cu această vastă mare de energie. Lumea pare a fi o uriașă rețea energetică în care toate părțile componente se influențează informațional. Starea de bază fundamentală a realităţii o reprezintă conştienţa, care…

Și postul de radio fu închis, în favoarea muzicii. Puse o casetă cumplită, ah! simții că-mi ies din fire și întrebai, pentru a relativiza timpul, spațiul și oricare altă percepție sau realitate fizică.
„Asta-i șoseaua Nicolae Bălcescu, am trecut de Calea București, nu ?”
„Da, doamnă, imediat intrăm în cartierul dumneavoastră, Crihala”.
„Crihala ?! Dar eu nu merg acolo, domnule, ăsta ce oraș este, nu este Pitești? Crihala este un cartier în Turnu-Severin, întâmplător am neamuri acolo, de-asta zic… !
„Da, doamnă , suntem în Drobeta !”
„Cum adică Drobeta? Ce caut eu în Drobeta, părinții mei sunt în Pitești, eu merg la ei în Pitești… în Găvana, nicidecum Crihala!”
„Doamnă, de ce plecați la drum singură, dacă nu cunoașteți locurile, eu vă duc unde mi-ați spus, imediat ajungem, restul e treaba dumneavoastră, cum încurcați și descurcați drumurile și lucrurile !
„Mă ia și la întrebări, gândii eu bulversată total de neînțelegerea faptelor, va să zică m-am pierdut, Doamne, în ce tren m-oi fi urcat? realizez că trebuie să am în geantă biletul pe care scrie clar destinația mea – Pitești . Controlorul n-a zis absolut nimic…”
E noapte, nu disting în luminile stradale obiectele din buzunarul poșetei, bineînțeles că nu găsesc biletul, renunț, ce să caut eu în Drobeta Turnu-Severin? Exclus!
Copiii ăștia tineri pleacă prin Europa și nu se pierd, iar bunicii noștri se descurcau în perioada interbelică, tocmai prin America, eu mă pierd pe Valea Jiului, crezând că-i Valea Oltului, incredibil ce sentiment de înstrăinare, de dezorientare, ce nonsens pot să trăiesc…
„17 de lei”, îmi zise șoferul și plecarăm fiecare în direcții opuse, eu pe jos, într-o direcție incertă.
Realizez faptul că m-am pierdut într-adevăr, încerc să-mi găsesc drumul, să mă reechilibrez emoțional, să ies din aceste energii negative, îmi părea că intrasem într-o zonă crepusculară. Flerul, atât cât mai aveam, îmi spunea să-mi fixez niște puncte de reper, dar e greu, e noapte. Mai bine să chem un taxi, pentru că nu văd pe nicăieri vreo adresă, poate dau de un om mai înțelegător, dispus să mă scoată din starea asta a infinitelor probabilități.
Până să vină taxiul pe care mi-l doream salvator, întreb pe un trecător dacă aceasta e strada Bălcescu, îmi confirmă, întrebai apoi unde este numărul 110. Începusem să merg când în susul, când în josul străzii.
„Nu mai există 110, doamnă, s-a demolat demult, de vreo zece ani…”
Hotărât lucru, mă aflam într-un moment de confuzie cu spaime intrate în conflict, mă retrag într-un alt taxi, solicit șoferului să mă ducă în Pitești, pe Bd. Nicolae Bălcescu, 110, în Nord, cartierul Găvana, clar !
„Da, doamnă, imediat intrăm în cartierul dumneavoastră… o luăm pe bulevard, apoi ușor la stânga și am ajuns !”
Mă reechilibrez, încerc, măcar aparent! o stare de calm recuperatorie, am senzația că s-a reînnodat firul, trăiesc înflorirea clipei, până la destinație nu mai scot o vorbă . „Tipul ăsta are seriozitatea unui om responsabil și nu caută plăcere în impunerea propriei voințe”, gândesc. „Celălalt se credea esențial în producerea binelui universal… Legea inimii sale devenea ordine universală, vrea el Crihala ? te duce acolo, vrei, nu vrei…”
Ajung, șoferul aprinde lumina și înțeleg că timpul s-a oprit, îmi simt obrajii înroșindu-se, iau foc și îngheț în aceeași clipă, glas nu mai am, doar mintea realizează că… șoferul era același, adică… tot primul domn, cel cu domnișoara… să fi avut el vreo conversație cu mine despre Drobeta… ? nu cer confirmări, voi reflecta eu mai târziu… Cobor, plătesc, a doua oară? nici nu mai contează, tot 17 lei.

Mă trezesc ca dintr-o stranie anestezie, cu gândurile învălmășite de emoții contradictorii: frica de rătăcire pe un drum nu prea lung, dar obositor, bucuria reîntâlnirii cu familia, cu prietenele din copilărie cu locurile știute.
Încerc să-mi revin, privesc cu luare-aminte blocul; scările erau neschimbate, palierul întâi, la fel și el, urc la etajul al doilea, citesc numele vecinilor, da, sunt chiar ei, verific vizual ușa vecinei noastre, este în regulă, de la etaj coboară un tânăr, nu-l cunosc, o fi greșit scara? sau blocul? după el aleargă un cățeluș cât o gămălie, mă latră implicat total, ce i-o fi venit? tipul zâmbește, nu zic nimic, naiba să-l ia! cine știe în ce confuzie se află și el… sau poate nu! sun la apartamentul doisprezece, la noi, și nu mai aștept, intru, fie ce-o fi! cu siguranța celui care se-ntoarce acasă.
Simt plăcerea de a revedea biblioteca de pe hol și feriga mea splendidă, curgătoare, da, mă cotropesc aromele de cozonac ce invadaseră toată casa, relevându-mi bucuria nespusă de a fi ajuns în casa părintească. Ai mei mă așteptau nespus de bucuroși, îmi este plăcută mica agitație creată, dragostea este un sentiment de reală siguranță, când chiar nimic nu ți se mai poate întâmpla, în fereastră orhideea înflorită, aromele calde și culorile parcă aprinse, de mare sărbătoare, nimic schimbat și parcă totul nou, scânteind bucuria…

Lynné McTaggart, Câmpul. Căutarea forței secrete a universului, Editura „Adevărul Divin”, Brașov, 2009, p. 180.