Toamnei

Toamnă, miere arămie,
soarta, omul nu și-o știe,
am privit în vara, pară,
când eram în primăvară,
am dansat cu luna plină,
și m-am umplut de lumină.
Am zburat pe căi filtrate
din odăi neîncuiate
și am prins în palme viața
să îi văd mai bine fața.
Avea ochii mari, făclii,
mă purta peste pustii
în grădina fermecată
unde se afla o poartă
încrustată cu întrebări
despre fluturi și cântări.
Avea cheia sus, în stea,
direct în inima mea,
unde Domnul, împărat,
mi-arătă cum într-un sat,
împânzit de verde câmp,
împrejur, pe ăst’ pământ,
s-a născut o dalbă fată,
ca o mică nestemată,
și-a cuprins în dorul ei,
și cătune și scântei,
să atingă-n vorba bună,
vremea, peste tot stăpână,
să o ducă în cetate,
alint în singurătate.
să prindă la piept vlăstare,
odoare, mărgăritare.
Și-a cuprins într-o poveste,
văi, păduri, ape și creste,
le-a purtat prin lumi cerate,
de Dumnezeu sărutate,
cu eroi și mândre fapte,
să-și facă zi din noapte,
când o rătăcire fină,
le rupe de rădăcină,
Când, în vaga libertate,
se-nrobesc în albe șoapte,
în hățiș de amăgiri,
pentru centrul de zidiri.
Toamnă, miere în foșnire,
separă de nălucire
ce nu este de folos,
ce nu este din Hristos,
să pășim înspre regat,
cu suflete de-mpărat
peste sufletul curtat
de-alăute, necurmat,
Să slujim ca un olar,
vasul de rouă și har!