Mihaela Hură
Când toamna se făcuse prea mică pentru noi,
în pătura de ploaie ți-ai prins genunchii goi,
te-ai desenat pe-o frunză cu marginile reci
și-ai scuturat gutuii, să nu te văd cum pleci.
Tot aerul din lume atunci s-a adunat
pe urma ta de apă, și n-am mai respirat…
Am pus în jurul urmei perete până-n iad,
să nu ajungă-n mine plecarea ta din vad.
S-a mai făcut o toamnă că-mi trece prin gutui –
și nu-s destule frunze, și îngeri nu-s destui
să-mi scoată dintre oase o pătură de ploi
în care, albăstruie, ți-ai prins genunchii goi.
