Lucia Bibarț Trecuse prin foc.
Unii ar fi zis că s-a purificat și că era gata să se-nalțe,
dar ea nu, nu simțea asta.
Nervurii gândului se mutilaseră în cuptor.
Membrana străvezie a corpului,
prin care citeai semnele din soare,
coaptă, gata să plesnească,
dosea dogoarea scurgerii
verii ei în iarnă.
Oboseala sevei
de verde amintea.
Inima ei de clorofilă nălucea
stări colorate, văratic înturnate spre toamnă.
Când vântul cel zglobiu,
doar mușchi și voie,
a invitat-o protocolar la dans,
perspectiva zborului,
a paralizat pe loc durerea ruperii de creangă.
Fremătul brațelor lui,
îi fura respirația.
Amorțeala se țesea dulce și invadator,
printre fibre-i încărunțite.
Dansul, ultimul ei dans,
o întomna și o izbăvea.
Toamna atunci spre iarnă s-a rotit.
