Emanuela Bușoi
Un ochi al spaimei vânăt
A tresărit în sine-mi.
Mi-e tare teamă, Doamne,
Şi-i omenesc aşa,
Spaime mute, un roi,
Au năvălit în mine ,
Ţipând, spre zări braţe fluturând
Şi guri rotunjite,
Şi urlet în cascadă
Se strecoară
Să geamă prelung pe neştiute punţi
Cu ochi lărgiţi de frică.
Caută bezmetic,
Caută-n neştire
O cale de ieşire…
Un ochi al spaimei vânăt
În fine-i aţipit.
Un oeil de l’effroi blême
A tressailli en moi.
J’ai grande peur,Mon Dieu
Et c’est humain comme ça.
Des effarements muets, essaims,
En moi ils ont foncé,
Se ruant dedans,
Criant, vers l’horizon des bras agitant
Et des bouches largement arrondies
Et des hurlements en cascade
Se glissent
Gemir longuement sur d’inconnus ponts.
Les yeux agrandis de peur,
Ils cherchent sans but
Une possible sortie…
Un oeil de l’effroi blême,
Enfin, il s’assoupit.
