Țărm fără mare

În visarea ca o apă, timpul tace prins în clești,
Huruie pe drum calești cu secundele ce-mi scapă.
Eu alerg să mi le-apuc, gându-mi fac ancoră albă,
Îl înșir pe-a slovei salbă și întuneric îi usuc.

Din dinamici de cuvânt mă transform în mare seacă;
Navele nu îmi mai pleacă, nu le mișcă niciun vânt.
În căruțe de lunatic, timpul trece ca un rege;
Nu vrea gândul să-mi dezlege și rămân refluxul static…

Mă învârt lacustru-n cerc, mă visez creastă de val,
Îmi cad zile de pe cal de când viața o încerc.
Parcă-s greacă zeitate navigând pe mare moartă;
Arhitectural, mă poartă orb de verde – cecitate.

Miopii strecor prin sita frunzelor ca ochi de val,
Vuiet mut strigă ursita ce-a legat sub ape…cal.
Mă privește curioasă: „Tu ce ești…? Un port sau mare?”
Ziua mea e furioasă pe a nopților cărare…

„Mă întrebi oare ce sunt? Că… la tine este cheia…
Pot fi mare sau pământ, sau… secundei odiseea.
Dar sunt țărm de mare seacă și aștept prin vreme valul;
Ce folos? … că-mi cade malul și secundele îmi pleacă…!

Vezi, sunt țărm fără de mare, fără sens și fără loc,
Mi-am vândut la iarmaroc val pe strune de chitare…
Și de-atunci alerg secunde prin visarea ca o apă,
Timpul dezlegări îmi scapă și nu mă găsesc niciunde.

Viața mă ascunde-n cort ca pe-o liniște nomadă;
N-am nici mare, n-am nici port, doar apus ce stă să cadă.
Dar îi fur secundei pasul, sunt hoț… fără echivoc…
Ruga mării îmi invoc să-i aud cerului glasul.