Codruț Radi 
Ca-ntotdeauna la-nceput, în simplitatea lui primară, Omul este reperezentat prin linii şi cercuri.
Intersecţiile lor devin inevitabile, însăşi viaţa în curgerea ei, printre noduri de relief, răspântii de semne,
ca o nevoie de stilizare. Arta care se porneşte şi ea, poate chiar prima în procesul creaţiei omului respectiv,
pe un drum recompus încontinuu, din aproape în aproape.
Primitiv, cu atât mai domestic al firii, târguind pentru ochi ce-i de prins mai departe. Uneori, prea
puţin de uşor, să ne fie de seamă viziuni că orice poate fi în locul oricui, zăpăcindu-ne rostul.
C-am vedea, nu ce-i rău diferit, ci nimic, un nimic izolat între scopuri, dislocat din fiinţa supremă, care vine la rând, imposibil de strâns, dovedind echilibrul precar al mişcării.
De-l ridici, patruped înnăscut, pe picioare-napoii, din ghem deşirat alergării spre soare-apune.
Cât de liber să-şi fie dorinţei, ce n-are nici chip la vedere, nici poartă-a cuvânt. Prin care s-alunece umbre,
fecunde tăcerii, nimănui altcuiva, siluete de grup. Cine-şi imită zbor fără aripi, din direcţia cerului în cădere, mai aproape de el însuşi, cel izvor înainte de fiinţă.
Curgere inversă, declin, ecou pe urme de vânt, înfăţişări imprecise nerăbdării-n detalii. Să nu-şi afle
de linişte ochii şi nici înţelegeri ce gând ar avea. O neîntrerupere morţii dincoace, la fel, aparentă luptă cu
viaţa. Permanent înfrângere care singularizează, nu eşecul, ci destinul neîmplinirii, limita de a nu fi mai
buni decât suntem.
După facerea inventată a lumii, pentru a fi altceva aşteptărilor înşelate, la vârste diferite, nicicum în
floare. Îndoielilor rătăcind ascunsul stins căutării, dimprejurului singur fără viitor, pedeapsă nesfârşitului drum în cerc, să nu te opreşti, de teama uitării. Ori cel fiind descoperit în toată-i goliciunea insignifiantă, în pragul negării suficienţei, una singură, când e vorba de alegere.
Lipsind la apelul emoţiilor tocmai atunci, dacă ne este dat numai aşa să ne regăsim. Forma primordială neprelucrată de nimeni, de noi înşine cel mai puţin, din cauza îngustimii emoţionale, simţului deloc
sensibil echivalenţelor existenţiale. Extazul ochiului până la orbire, şlefuind conturul luminii doar cât focul poate cuprinde, împrumutându-şi prin zbor libertatea. Într-un itinerariu-ntortocheat, cu maluri oriunde şi niciodată capăt, pentru eşuare.
Doar timpul înaintează, viitorul, prin ceea ce realităţii i se refuză, întâlnirea cu eliberarea posibilă între graniţele visului. Toate incertitudinile confruntate cu presimţirea suferinţei, ca experienţă artistică,
până la dizolvarea celorlalte sentimente , care fac curgerea vieţii mai dureroasă. Sau, poate, o degradare
de la sine a închipuirii, pe cât de discretă, pe atât de inutilă, fără nici o împotrivire. A creatorului, care-şi
uită până la renegare actul, înfăptuit fără desăvârşire, o dată cu dezlegarea la păcat.
Răspunsurile ce trebuie să le pândim singuri, apăraţi de convingeri preferenţiale, mesaje individuale, minore în perspectiva universalităţii. Din postura ,,ghemuitului” în faţa celorlalţi, a neputinţei, a vulnerabilităţii, a slugărniciei, chiar, a instinctului la voia întâmplării, a suferinţei care a pierdut lupta cu durerea. La ce bun să restitui indiferenţei sensuri mereu potrivnice harului dumnezeiesc, cuminecăturile vrajbei din afara ochiului sau dinăuntrul sufletului!?
Cu atât mai departe, cu cât i ne-am alătura, nu prin cunoaştere, ci prin intuiţie. Chipul nostru într-o
inechitate narcisistă, impusă de absenţa oglindirii-n ceilalţi, va deveni, încet-încet, altarul pe care ne vom
jertfi vârstele. Într-un ceremonial anost, sărac de emoţii spirituale, prin care nu facem decât să ne întoarcem la ceea ce am fost odată, fără a fi putut ajunge altceva.
Cu toate iluziile, obşteşti şi artistice, pe care le-am încercat, de a ajunge deasupra morţii, pătrundem
pe aceeaşi cale a nimicului, prin aceeaşi poartă a nicăieriului, ca pedeapsă. Pe care o repetăm fiecare dintre noi, pe oscilanta cunoaşterii, urcând şi coborând trepte, versanţi, râpe, gropi, căzând şi ridicându-ne
tot mai obosiţi, tot mai puţin implicaţi şi stabili, pe o punte care nu mai leagă pământul de nici un orizont,
împiedicându-ne accederea, pe spirala divină, către cer.
Unei alte naşteri, pe care, nemeritând-o, nu o putem precede real, prin durate sau imagini, nici nu-i
putem obţine mântuirea, ca recompensă a acceptării păcatului. Devenirea noastră rămâne limită naturală
pe cât cunoaşterea se-ndoieşte de nemurire. Să putem închina, în abandonul bătrâneţii ,,Cupa lui Socrate”, mai goală ca oricând.
Grafica: Codruţ Radi
