Tărâmul viselor

„În somn uiți drama vieții tale, uiți complicațiile și obsesiile, așa încât fiecare deșteptare este un început nou de viață, este o speranță nouă.”

(Emil Cioran)

Pe drumul de la marginea satului care suia muntele nu mai călcase picior de om de multă vreme. Se temeau să pășească pe cărarea care ducea spre munte așa cum se temeau de visele lor. În satul lor toți oamenii visau. Visele cele mai frumoase se materializau dacă și le aminteau. Îi însoțeau peste tot, deveneau parte din viața lor, le cunoșteau așteptările, îi ajutau, le dăruiau zâmbetul și siguranța de care aveau nevoie. Numai cei care nu deschideau ochii imediat după ce se trezeau dimineața foarte devreme, înainte de primul cântat al cocoșilor. Cocoșii în acel sat erau o specie aparte, adusă din îndepărtata Indie, nu  aveau dimensiunea cocoșilor de munte, dar nici de la șes, nu erau mici nici cât cocoșeii turcești, și, din cauza stării de amorțeală care îi cuprindea din cauza mirosului degajat de pădure, cântau necontenit. Nu știa nimeni cum arătau cu adevărat, pentru că imediat ce începeau să cânte în liziera pădurii se ascundeau pentru a se reîntoarce în dimineața următoare, numai pentru un cucurigu, un cântec ciudat care răsuna mai mult a freamăt de cal sau de inorog, spuneau localnicii, deși nici inorogi nu văzuseră niciodată prin partea locului. Auziseră doar povestirile unor bunici care între timp plecaseră pe lumea cealaltă, convinși că acolo vor avea parte de mai multă liniște pentru că nu puteau intra decât ei, visele nu se puteau strecura de trecerea păzită cu strășnicie de o pasăre mai ciudată decât toate păsările pe care le cunoscuseră în viața lor. Era mică, aproape cât un fluture, cu aripile ca două evantaie pe care pictase cineva cu generozitate, aruncând culorile cele mai aprinse, combinate spectaculos în irizări folosite pe post le lumini de veghe. Noaptea nu era niciodată pe deplin noapte pe acel tărâm.

Se temeau de vise din vremuri pe care nimeni nu și le mai amintea. Așa li se întâmpla de fiecare dată când povesteau celor care treceau întâmplător pe drumeagul din fața caselor, se redeșteptau visele vechi și rămâneau captivi pentru o vreme într-o lume pe care nu o putuseră înțelege pe deplin niciodată. Nu era o lume urâtă, nici tristă, nici… nu știau cum să o descrie, nu putuseră desluși acea lumină în care intrau și nici ce însemnau vietățile care se ascundeau în spatele pleoapelor lor. Erau prietenoase vietățile, parcă jucăușe, cu sclipiri prietenoase în ochi, zâmbitoare. Erau bizare doar momentele de după trezire, când, reușind să își recunoască familiile, prietenii, se mirau că au venit însoțiți. Acelea erau momentele care le trezeau cele mai mari spaime. Visele îi puteau însoți. Nimeni altcineva nu le vedea, numai cel care trăise alături de ele o vreme le simțea prezența. Deveneau încetul cu încetul parte din ei și prin ochii lor vedeau și vietățile, mai mult, auzeau odată cu ei fiecare zgomot și simțeau fiecare mișcare. Durerea era singura pe care o simțeau diferit. Vietatea care îi însoțea nu simțea durerea, numai omul era în stare să o simtă, dublată, înzecită, puternică până la epuizare. Preluau durerea pe care ar fi trebuit să o simtă visele, pentru că ele nu erau înzestrate cu toate simțurile. Nu erau niciodată triste, niciodată furioase, niciodată ostenite. Când simțeau durerea crescând, intensitatea ei le spunea cât de aproape erau de visele lor, atunci știau că nu sunt singuri.

Într-o dimineață, înainte de a se ivi prima geană de lumină, a plecat însoțit de visul lui spre munte. Nu mai voia să amâne. Trebuia să își ia inima în dinți cât mai curând, își spunea de o vreme… Va duce visul lui la munte, sus, într-un loc din care nu se va putea întoarce niciodată, să rămână singur din nou, să poată trăi fără durere. Nu mai putea suporta, îl obosea starea de neputință. Dacă vor fi despărțiți și nu va mai trăi cu aceeași imagine în minte, va uita cum arată visul lui cel mai frumos și va putea reveni la viața lui de demult. Nu fusese fericit niciodată, dar acum, de când trăia însoțit, nu se mai regăsea. Mai mult, nimeni nu îl mai considera ușor de suportat. Prea era arogant, i se spunea, prea zâmbea și se bucura de fiecare lucru realizat și doar în zilele în care nu i se împlineau așteptările se plângea de dureri pe care oamenii normali nu le au. Îl măcina o stare de însingurare, o rătăcire, căutări fără răspuns, dureros de apăsătoare…

Auzise că demult, înainte de a se naște el, își mai dusese cineva visul în cel mai îndepărtat și mai înalt vârf al muntelui. Drumul șerpuia și se afunda în pădurea care devenise tot mai deasă. Aceasta era calea. Din loc în loc erau semne puse special pe copaci pentru a găsi drumul, așa cum i se spusese că fuseseră însemnate cărările care duceau în vârful muntelui. Nu era singurul care mersese pe această cale și totuși simțea cum i se zbârlește părul pe mâini. Dacă nu se va întoarce vor veni să îl caute, își repeta în gând. Și dacă nu vor veni… nu mai conta. Lui nu îi era frică, ar fi înfruntat orice numai să nu stea încorsetat în neputință. Visul îl făcea neputincios. Așa simțea, că îi datora starea care îl măcina. I se așezase tristețea ca o platoșă, dorea lucruri nebunești și nu își mai găsea bucuria dinainte. Trebuia să facă drumul singur, astfel putea să se elibereze, aflase de la cel mai vârstnic localnic, un turc aciuiat la ei într-o primăvară. Adusese cu el mulțime de narghilele și îmbia la vorbă pe oricine voia să bea o cafea. Avea o cameră înțesată de narghilele. Nu le folosea, explicase el, erau decorative, îi aduceau aminte de locul unde se născuseră părinții lui și, deși nu fusese niciodată acolo, se simțea legat de acele locuri. El îi sfătuise să aștepte primul cântat al cocoșilor, să pornească pe cărarea care urca muntele și să caute peștera. Îl avertizase că va trebui să trăiască fără remușcări după ce va fi renunțat la vis.

Când a ajuns în sfârșit lângă intrarea în peșteră, se orientase după zborul unor păsări pe care nu le mai văzuse niciodată, mici și ușoare ca niște pene de papagal, colorate în nuanța vântului, care se mutau de pe un copac pe altul, indicându-i drumul, s-a așezat pe piatra mare, aproape rotundă, care trona în fața peșterii. În jurul peretelui stâncos iarba era verde, proaspătă, parcă abia udată. Doar piatra pe care stătea era înconjurată de ierburi moarte de multă vreme. A început să fluiere ca să îi treacă frica. De ceva vreme nu mai vorbise Visul cu el. Nu îi mai răspundea la întrebări și nici nu se mai  mira de ceea ce vedea pe cărarea de munte. Ostenise, se gândea omul, ostenise să îi creeze o stare de bine, de fericire. Singurătatea care se lipea de el îl speriase, înțelesese ce îl aștepta și de aceea fluiera. Din interiorul peșterii se auzeau zgomote. Nu era pregătit. Nu știa la ce să se aștepte. Zgomotele se auzeau tot mai puternice, tot mai clare.

– Nu te teme, auzi atunci glasul cunoscut. Sunt frații și surorile mele care au fost aduși aici și părăsiți. Te rog, nu mă lăsa aici, vei regreta, așa cum au regretat toți cei care înaintea ta au ales să se despartă de visele lor.

– De ce nu pleacă, de ce au rămas în vârful muntelui? Mirarea omului era sinceră, nu putea înțelege.

– Nu a fost alegerea lor, nu au avut altă cale. Dacă ești părăsit de cel care te-a născut nu mai ești puternic. Este o formă de moarte, nu te vei împlini niciodată pentru că nu poți trăi decât alături de cel care te-a dorit. Pentru toți ceilalți nu exiști.

– Sunt multe Vise rămase aici? Îl cuprinse mirarea și vechea frică se accentuă. Erau multe, îi era limpede după vocile care se auzeau, iar lui i se spusese doar despre un singur om care venise să-și lase visul pe munte. Doar unul…

– Mai multe decât crezi! Uneori ne întâlnim în lumea noastră și povestim. Dacă ai să mă lași aici am să mor mai repede decât crezi. Eu nu sunt puternică decât alături de tine.

Dinspre ușă se aud voci vesele. Din intrarea în peșteră se simțea adiind un aer cald. Totuși nu ieșea nimeni.

– De ce nu vin afară? Spune-le să vină aici, te rog, murmură omul cuprins de un fel de furnicare a palmelor. Frica lui se materializa. Transpirase. Își privește mâinile uimit și șterge umezeala de stofa pantalonilor.

– Ar veni, numai că odată lăsate în peșteră ele nu mai pot ieși, rămân captive. Multe mor atât de tinere… Puține mor la vârste înaintate, doar cele care au stat o vreme mai îndelungată alături de cel care le-a visat. Așa se va întâmpla și cu mine…

– Nu vreau să mori, vreau doar să fiu liber, să nu mai simt durerea ta.

– Dacă ai să renunți la mine vei scăpa de durere, nu o vei mai simți. Numai că acela va fi momentul în care nu vei mai simți bucuria. Nu o vei mai cunoaște niciodată. Mai gândește-te, dă-mi o șansă. Dacă nu mă abandonezi îți promit că durerile tale vor fi mult mai mici decât ale celor care nu au niciun vis. Eu știu! În fiecare zi murim câte puțin dacă nu suntem la fel de mult dorite.

– Nu ai spus nimic pe drum, nu te-ai opus, nu ai încercat să mă convingi. De ce o faci acum?

– Privește spre intrarea în peșteră. Observi cum li se întunecă fețele? Lumina nu mai are rostul pe care îl știi, pentru ele devine sfârșitul. În fiecare zi se întâmplă așa, ele fac cu schimbul, se înlocuiesc una pe cealaltă, dar nu fac decât să amâne agonia. Vor muri toate în scurt timp pentru că nimeni nu a avut curajul să le elibereze. Te rog pentru ele și te rog și pentru mine, renunță. Vreau să fiu liberă și vor și ele.

– Dacă te eliberez aici și nu te închid în peșteră, ești liberă?

– Da, aproape. Nu voi sta alături de tine mereu, dar nici prea departe. Voi fi în preajma ta cât să nu te sufoc cu prezența și durerile mele, așa cum îți dorești.

– Și ele, celelalte? Ce se va întâmpla cu ele?

– Vor fi libere, așa cum au fost înainte. Și vor muri bătrâne, mai bătrâne decât cei care le-au închis aici.

– Nu va ști nimeni că sunt libere?

– Numai tu și ele… Dacă vrei poți să le ceri să uite cine sunt și ele vor uita. Nu vor mai ști cine le-a adus, cine le-a eliberat și nici de ce.

Privirea lui se luminează, nesiguranța începe să dispară. Avea acum ocazia să facă ce îți propusese demult. Putea fi bun, putea fi mai bun decât ceilalți. Și nu trebuia să se teamă pentru că viselor li se va șterge memoria. El nu va mai simți durerea… Ideea captivității nu îi plăcea, nu îi plăcuse niciodată, nici pentru el, nici pentru ceilalți, cu atât mai puțin pentru visele pe care le vedea rotindu-se în gura peșterii, ferindu-se de lumina zilei. I se făcu milă. Oameni haini, de ce nu le eliberaseră în fața peșterii, era la îndemâna lor alegerea! Pașii i se apropiară fără să își dea seama. Visele se opriseră așteptând. Erau frumoase, își spuse emoționat. Prea frumoase ca să stea închise. Privirea lui cercetează fețele lor și i se pare că recunoaște o față cunoscută. Doar mi se pare, își spune, dând din cap, vrând să alunge neliniștea care se năștea, devenind o durere surdă.

– Nu știu ce trebuie să fac, spune-mi, cum le eliberez?

– Trebuie doar să mă eliberezi pe mine. Eu voi face restul.

– Ești liberă să pleci, îi spuse cu bucurie. Nu știa ce spune, sau nu știa ce importanță aveau vorbele lui, nu se putea opune stării care îl cuprinsese.

– Mai trebuie să le rogi să uite tot ce știau înainte de a fi aduse aici. Ți-am spus în somn, mai demult.

– Da, să le spunem, acceptă el mirat că uitase. Norocul lui era că Visul lui era atent la toate aspectele care pe el îl depășeau. Visul a vorbit într-o limbă pe care nu a înțeles-o, limpede, clară, cristalină, un susur ca de cascadă. Atunci a căzut bariera care le ținea închise. Visele au ieșit în lumină ca o furtună de primăvară. Erau multe și vesele, plângeau de fericire și se învârteau în jurul lui de parcă ar fi vrut să îl amețească. Visul lui îl protejă la început, îi zâmbi și se îndepărtă după o vreme, lăsându-l singur. Toate visele s-au risipit în câteva clipe. Era uluit, singur și se simțea părăsit. Din acea clipă nu a mai avut liniște. Nu mai știa la ce să se gândească, nu știa ce își dorește, ce îl poate bucura, dar nici ce îl poate întrista. Ar fi vrut să își cheme visul să îi reaprindă dorința de până atunci, dar nu mai știa cum se face. Îi era teamă că se vor întoarce oamenii împotriva lui când vor afla că visele nu mai erau captive. Cum de  cedase cererii lor, nu găsise o explicație, încă o căuta.  Drumul spre sat a fost mai lung, mai ocolit. Găsea motive să stea tolănit pe iarba groasă, la umbra copacilor bătrâni și să doarmă. Oricât ar fi dormit, visul lui nu mai apărea. Începuse să îi fie dor, atât de dor încât îi curgeau lacrimile. Mai multe, mai grele decât avusese vreodată. Când se trezea din somn se simțea cel mai singur om de pe  pământ și regreta. Într-o dimineață, în scurtă vreme, se rătăci. Nu mai cunoștea drumul de întoarcere, nu mai recunoștea niciun semn din cele care fuseseră înainte. Păsările nu mai apăreau decât rareori, apoi el uită ce rost aveau, nu le mai căuta. Era mirat și foarte speriat, din ce în ce mai speriat. Uita din ce în ce mai des cine era. Când se trezea din somn privea în jur și căuta o amintire, cât de mică, dar nu se ivea. În numai o săptămână, era un rătăcitor care nu știa încotro se îndreaptă și nici de ce. Se întâlnea uneori cu localnici care încercau să lege o conversație, așa de dragul vorbelor. El uitase să vorbească, îi asculta tăcut… Parcă știuse odată să vorbească, aproape înțelegea ce spuneau, dar sensul cuvintelor se risipea înainte de a-l prinde. A rătăcit o vreme, fără nici o durere, fără nici o bucurie. Până când a ajuns la marginea unui sat. Acolo era un grup de oameni care se agitau. Vorbeau toți odată, se certau și nu reușeau să se înțeleagă.

– Eu nu vreau să mai stea cu mine!

– Eu nu vreau să mai aud niciodată de vise, niciodată. Trebuie să plece de unde au venit! Cine le-a eliberat trebuie să plătească. În acel moment l-au zărit apropiindu-se. Uite-l, a ajuns în sfârșit! Să plătească pentru ce a făcut!

Se adunaseră în jurul lui cu priviri furioase.

– Să i le dăm să le ducă înapoi! Să facă ce vrea cu ele! Să se spele pe cap cu toate Visele pe care ni le-a adus în sat!

-Nu vrem să mergem în peșteră, se auzi o voce pe care el crezu că o recunoaște. Era singurul lucru pe care îl recunoștea de o vreme. Și din acel moment începu să își amintească, se vedea din nou copil, jucându-se, desenând aripi, apoi își aminti din tinerețe. Apoi amintirile se învolburară deodată, așa cum se  rotește apa răului după o ploaie, tulbure, agitată. Începu să simtă din nou bucuria, o bucurie fremătătoare pentru că înțelegea ce se întâmplase, se regăsise. Visul lui era acolo, își spuse în acel moment, simțind cum i se revarsă sângele mai puternic în vene!

– Nu vă întreabă nimeni ce vreți, noi vom hotărî ce destin veți avea.

– Nu am cerut să ne naștem… Voi sunteți cei care ne-ați dat viață și aveți aceeași răspundere pe care o aveți pentru viața voastră. Oamenii se codeau, unii chiar dădeau din cap a aprobare, alții erau din ce în ce mai hotărâți. Nu se poate, trebuie să plecați.

– Aici este casa noastră, nu vă putem primi și pe voi. Ați vrut să fiți libere, ei bine, libertatea voastră are voie să se manifeste în alt loc. Plecați!

– Sau, dacă altfel nu se poate, stați cu el, fiți visele lui, spuse apăsat săteanul cel mai vârstnic, mai vârstnic decât toate visele la un loc, ținând ochii în pământ. El v-a eliberat, el să vă adăpostească! Privirea lui ascundea vina, el îi povestise despre peșteră și despre visul care putea fi eliberat, numai că adevărul îl știa numai el acum.

– Da, da, aprobară mulțumiți oamenii, convinși că au găsit soluția. El să vă primească, el este de vină, să vă ia acasă, să vedem cum se va descurca, altădată să își vadă de treaba lui, să se învețe minte, nesăbuitul!

Au plecat lăsându-l cu visele. Nu a înțeles imediat ce se întâmpla, nu îi erau multe lucruri clare, încă se lupta să se regăsească, în vreme ce pașii șovăitori l-au condus spre casă. Numai că, imediat ce a pășit pragul casei, au început să apară din toate colțurile fețe zâmbitoare cu voce cristalină. Îl primeau voioase. A înțeles ce se întâmpla abia atunci când Visul lui i-a vorbit.

– Dacă ne vrei suntem ale tale.

– Ce să fac eu cu voi? Eu nu am știut cum să mă port cu tine și erai doar unul!

– Nu trebuie să te îngrijești de noi, vrem doar să ne primești în sufletul tău și fiecare va face câte ceva pentru tine, vei vedea!

– De ce nu plecați? Sunteți libere, nu asta ați vrut?

– Da, suntem libere numai că nu avem ce face cu libertatea noastră. Noi trebuie să ne găsim un loc, altfel nu rezistăm. Libertatea noastră este doar o aparență, un altfel de acceptare a sfârșitului. Am vrut doar să alegem cum să murim. Nu voiam ca peștera să ne fie mormânt. Dacă nu ne primești nici tu, vom muri pe rând, în fiecare zi, una câte una. Eu voi fi ultima. Pentru că eu le-am cerut să uite tot ce au știut, trebuie să trăiesc până vor muri toate și să le veghez, să le plâng. Nu știu dacă voi putea suporta durerea la care va trebui să asist.

Spaima se accentua în mintea lui. Cum se putuse întâmpla așa ceva? El nu voise decât să scape de frământarea care nu îl lăsa să doarmă uneori, care îl făcea cel mai fericit om de pe pământ în alte zile, pentru ca, după o vreme, să muște din el nesiguranța, teama, cel mai mult voise să scape de frica eșecului și acum…

– Nu ai timp să te gândești, acestea sunt ultimele clipe. Dacă nu te decizi repede vor începe să moară, când moare primul vis, celelalte nu se mai pot salva. Este un domino, fiecare cădere aduce o alta și apoi alta, la nesfârșit. Oamenii nu au înțeles care este rostul nostru și cred că vor putea trăi fără noi. Era mai bine să fim captive decât acum în libertate. Câtă vreme eram întemnițate mai era o speranță, dar dacă moare primul vis, nu se mai poate opri lanțul de tristețe care se va așeza peste sufletele oamenilor. Ei nu știu, dar tristețea îi va răni mai mult decât durerea eșecului. Când ai alături Visul tău poți spera, mai poate fi vreme să te bucuri. Dacă a murit totul este pierdut, va stăpâni doar tristețea care nu va putea fi înlocuită cu nimic.

Durerea era înmiită, a lui și a visului, a tuturor viselor care așteptau ca el să le decidă soarta. Din nou.. Și îl durea așa cum nu  crezuse că se poate, era vinovat, își repeta, nu putea greși din nou… Alegerea era o păcăleală, o altă păcăleală a viselor, el era captiv în lumea lor. Se inversaseră rolurile, el putea fi eliberat numai de vise, de visele care îl priveau acum cu zâmbetul în privire. Și pentru o clipă nu a mai știut ce spune, a dat din cap încet, a zâmbit și el, pentru că simțea că este singura realitate în care se putea încrede, așa își amintea el starea de libertate, un moment al bucuriei. Visele l-au îmbrățișat una câte una, fericite. Erau din nou acasă dorind să fie de folos.

O lungă perioadă nimeni nu a știut ce face omul care avea visele tuturor. A fost liniște în sat până într-o seară în care unul dintre vecini a început să umble pe lângă ferestrele casei lui. Încerca să înțeleagă de ce lumina nu se stingea niciodată, de ce grădina lui de zarzavat era mai frumoasă decât a celorlalți, de unde apăruseră vițeii grași care se plimbau liberi pe pajiștea lui care era parcă mai verde decât toate grădinile celelalte, pământul mai negru, mai ud, de parcă ploua în fiecare zi, dar când… nu putea nimeni spune. Și curtea era mai mare, iarba creștea mai repede decât oriunde și păsările! Ce păsări se puteau vedea zburând prin fața ferestrelor lui, mici, ca niște fluturi, cu aripi ca moriștile colorate în toate luminile pe care le aduce primăvara… Nu le era clar ce se întâmpla. O altă dorință nu mai aveau decât să afle secretul. În zilele următoare s-au adunat la poarta omului și l-au chemat să discute. A venit. Muncise fără întrerupere în grădină, lăsase neterminat gardul la care lucra pentru a mări curtea vitelor și se grăbea. Era ostenit, dar avea o fericire pe chip care îi nedumerea.

– Cu ce vă pot ajuta, oameni buni, spuneți-mi?

– Vrem să știm de ce iarba din grădina ta este mai verde?

– Da. Și mai vrem să știm de ce vitele tale dau lapte mai mult și unde se sfârșește curtea ta, că de la o vreme distanța dintre noi, vecine, este din ce în ce mai mare, deși curtea mea nu s-a modificat și nici curtea vecinilor de  pe partea opusă. Cum este posibil?

– Nu vă înțeleg, ce vreți să mă întrebați?

– Spune-ne ce ai făcut ca să ai atâta bucurie pe chip, deși am văzut cu toții că nu te oprești din muncă întreaga zi.

– Pentru ceea ce mă întrebați aveți răspunsul. Cum de vă mirați? Nu ați spus voi că trebuie să opresc toate visele aici, cu mine?  Le-am oprit, nu am putut să le las să moară, așa că… asta este, ele fac tot ce ar fi făcut pentru voi, doar că acum sunt ale mele. Este suficient să îmi propun să fac ceva și cel puțin un Vis apare și se oferă să mă ajute. Sunt ostenit, le mai spuse cu zâmbetul pe buze, îndreptându-se spre casă.

Au plecat. O zi nu a mai venit nimeni la poarta lui. S-au adunat în partea opusă a satului, departe, ca el să nu audă. La sfârșitul întâlnirii au decis cine va merge să îi spună ce trebuie să facă. Numai dacă vrea să mai rămână în satul lor, altfel vor avea ei grijă…

– Dacă nu le duci pe toate să le închizi în peșteră va trebui să te alungăm din sat. Nu se poate să te lăsăm să ne sfidezi în fiecare zi cu realizările tale, care știi tu mai bine decât noi, sunt de fapt ale noastre. Dacă nu eram noi, cei la care te uiți de sus, cei care am visat odată, așa, după puterile noastre, tu nu ai fi avut decât visul tău, un amărât de vis, numai unul! Si nu ai fi putut să ai iarba așa de verde și nici aerul așa de curat și nici păsările alea, mici, fără rost, care se alintă în fiecare zi la soare în fața ferestrei tale. Ar fi zburat la noi în grădină, ar fi bucurat copiii noștri, ne-ar fi luminat fețele de zâmbete și tu nu ai fi avut lumina asta nătângă de fericire în  priviri ca să ne sfidezi!

– Furi de la noi, strigă un altul. Toate aste trebuiau să fie ale noastre și dacă până acum te-am tolerat, a venit momentul să lămurim lucrurile. Totul are o limită, ai abuzat de bunăvoința noastră, ai continuat să ne sfidezi cu bucuria ta, cu realizările tale, fără să te gândești cât ne datorezi. Asta este. Până aici a fost. Ori ne dai visele înapoi, ori pleci cu tot cu ele din satul nostru!

– Voi ați decis să iau visele voastre, nu înțeleg ce am greșit? Dar, dacă vreți să le luați, vi le dau cu plăcere. Nu este atât de ușor cum vă imaginați. Somnul nu se mai lipește de mine de atunci, îmi doresc cele mai năstrușnice lucruri și când se împlinesc o iau de la capăt, vreau altceva și mai greu de înfăptuit. Bucuria mea este mare, dar durerea este și mai mare pentru că am și vise pe care nu voi reuși niciodată să le văd îndeplinite, devine covârșitoare… Fie, am să le eliberez, faceți ce credeți cu ele! Sunt ale voastre!

Visele s-au adunat și au așteptat să fie alese, să știe fiecare unde va merge. Tăcerea lor a fost lungă. Nici respirațiile nu se auzeau, încercau să descopere care era visul fiecăruia și nu reușeau. Au cerut atunci viselor să vină acasă, numai că visele nu mai țineau minte cine le născuse. Așa le era scris, eliberarea le aducea ștergerea amintirilor. Nu au înțeles oamenii ce ar trebui să facă și i-au cerut din nou săteanului să le aducă visele înapoi cum erau atunci când le-a găsit în peșteră, el le stricase rostul, el să le dezlege secretul. Degeaba le-a explicat, degeaba Visul lui a vorbit despre soarta fiecărui vis pierdut, odată pierdut este rătăcit pentru totdeauna. Nu mai are cale de întoarcere. Sau… Atunci a început să îi șoptească Visul la ureche. Visele trebuiau să doarmă, știa un cântec care le adormea. Și sătenii trebuiau să adoarmă în același timp cu visele. Cel care va visa, pentru că vor visa în acea noapte, va primi un vis nou. Ideea le-a plăcut sătenilor și au plecat fiecare acasă să se întindă în paturile lor cât mai repede, să fie siguri că îi găsește noaptea adormiți, înainte de cântatul cocoșilor. Au dat din mână a lehamite, vai de capul lui, nu este în stare să repare ce a stricat! o luau de la capăt singuri, tot ei trebuiau să aleagă! Doar dacă vor visa… Nu era de mirare că visele  munceau toată ziua, se plictiseau cu el, le era clar! Văzuseră ei cât erau de obosite, triste, nici vocile nu mai erau la fel de cristaline și mai observaseră ei multe alte semne, parcă aveau mâinile mai subțiri, privirile mai reci și fețele mai palide, chiar li se păruse că aveau un miros pe care nu îl cunoscuseră până atunci…

Când s-a înserat, Visul lui a cântat și toate au adormit. Numai el a rămas treaz. El era cel care trebuia să le elibereze în somn. De când erau la el se împliniseră unele vise, erau nenumărate care trebuiau lăsate să plece să-și caute un alt adăpost, poate aveau noroc și erau primite de oameni care le meritau.

– Repetă cuvintele pe care le spun eu și vei fi doar cu mine, ca odinioară.

– Ce se va întâmpla cu visele care dorm? Dacă oamenii vor merge din nou să le închidă în peștera de pe munte?

– Ei nu știu, dar peștera nu mai poate primi niciun alt vis din acest moment. Uitarea pe care o au visele este și uitarea oamenilor. Ei nu mai pot părăsi visele când se vor sătura de ele pentru că nu mai știu unde ar putea să le ascundă. Au voie să greșească o singură dată! Vocea Visului era mai cristalină decât în trecut.

El a zâmbit fericit, fără durere, fără tristețe și a repetat cuvintele pe care Visul le rostea încet, sacadat, ca pe un descânt. Omul are voie să greșească o singură dată! Simțea cuprinzându-l o liniște nefirească…