Loredana Stan În nopțile cu lună plină
tăcerea ta strigă la mine,
De parcă nu ar mai fi
cuvinte pentru noi.
Doar tăcerea asta prelungă
mai speră să rămânem uniți
într-o singură umbră.
Și luptă din răsputeri
ca îmbrățișarea noastră
să mai concureze – încă o dată – cu infinitul,
În timp ce adierea zâmbetului tău
se întinde îmbietor la mine-n palmă.
Ea – tăcerea – pariază tot pe iubirea nostră,
Atunci când noi – niște bieți muritori –
nu mai putem să plângem de fericire.
