Călin Neacșu
mi’ai cerut luna plină
copil alintat
și blegul de mine ți’a adus’o
cu tot cu mareea înaltă,
doar ca să mă trezesc
tratat cu flux și reflux
până la asasinarea
tuturor castelelor de nisip
de pe plaja întâmplărilor cu noi,
acelea atât de decente încât
à jamais nepovestibile.
cămașa cartușului se răcea pe trotuar
iar glonțul fierbea
în ciorba onoarei rănite.
eu decupam conturul unei
inime
prin hârtie creponată
lângă o casă
unde creșteau buruieni
iar un arbore tânăr
zvâcnea epileptic prin acoperiș
către o băbătie senzuală de stea.
rana era gravă.
cu ultimele zâmbete pe care
le mai aveam prin buzunare
m’am așternut peste trei flori
în sicriu
tocmai peste biletul
de adio
în care ea (zicea că) mă iubește.
mai încolo,
înainte ca să se plictisească telespectatorii,
am lăsat o cișmea să’mi curgă
prostii prin gură
și mi’am descălțat pantofii prin ceruri
pe’acolo pe unde,
cu freza mea castron
de copil zbanghiu,
mângâiam fânul proaspăt cosit
al unei povești
dezlânate ca și mine,
superficial…
ca’n filme.
