Isabela Branescu 
striga ovoidul
în lumea asta hoinar,
nu sunt dresura pământului
sunt ceea ce-mi dați voie să fiu
sunt ochiul ce știe
mâna ce simte
piciorul ce echilibrul îl vrea
urcușul de mâine
nu m-am risipit cu o primă
cioplire de gând
în cascada încercărilor sculptez
cu o pană purtată de timp
pentru o clipă
un ghem s-a rostogolit
cu dosul mâinii l-am alungit
bizară pasăre purtată de vânt
pe obraz
pasărea sufletului în cascadă râdea
o baie de rouă
un vuiet rotund pe față-mi curgea
de la capăt mereu!
eu sunt Sisif și răbdarea
la poalele muntelui încercând
ea striga
Știu și eu… cine poate ști dacă sufletul lui Brâncuși plângea când sculpta?
Sursa foto: ziarulmetropolis.ro
