George Vigdorovits Mereu pendulând
între unduirea părintească a Someșului
curgerea sfântă a Iordanului
și revărsarea maiestuoasă a Dunării
caut febril să-mi găsesc punctul de echilibru,
în dulce-amara legănare existențială
din triunghiul binecuvântat
al sintezelor identitare.
Pașii mei umili și nesemnificativi
ating cu tenacitatea lor măruntă
obrazul îmbătrânit al atâtor caldarâmuri istorice.
Mângâieri efemere ale realității de piatră,
frecții inutile la piciorul de lemn al destinului.
Copilăria de mult dispărută
de pe ulițele strâmte ale burgului natal
îmi face semne șugubețe cu ochiul veșniciei,
că am greșit calea trăiniciei
prin plimbări fără sens prin lume.
Probabil că umbra mea tremurătoare pe ziduri
era mai importantă decât lumina ademenitoare
de pe meridianele exotice ale rătăcirilor.
Încerc să ajung la un armistițiu cu arborii înțelepți
din parcul tinereții presărat cu iubiri îngălbenite,
precum frunzele în agonie ale fiecărei toamne.
Pribeag, rezemat greoi în bastonul absolutului
înaintez șovăielnic prin amintirile pietrificate ale zidurilor,
între care am hălăduit nebunatic
aievea unei năluci aprinse de nestăvilite pasiuni.
Mă așez pe una din băncile resemnării din centru
și-mi imaginez că există un suflet colectiv al urbei,
din care nu te poți rupe niciodată.
