Emanuela Bușoi
Era pe vremea Anei, Ana de Bretania,
Cu faţa spre mare întoarsă murmurai litania
De şoapte, de vise, de fioruri nestinse,
Subţire, mlădioasă, sub văluri întinse
De vântul din nord, iar soarele de vară
Coafa cu două coarne cu aur împresoară.
Părăseai plictisul, flori roşii culegând,
Lăsai recele castel, alene zâmbind…
Era pe vreme Anei, Ana de Bretania.
Mai târziu, pe alt meleag, în Scoţia,
Fericit mânai a porcilor turmă,
Zglobii copiii se zbenguiau în urmă,
Iar pe tăpşanul verde îţi ieşea în cale
Surâzătoare soaţa, înaintând din vale…
Mai târziu, pe alt meleag în Scoţia.
Lângă Danubiul ce scânteie-n zare,
Vechi drum, fără pulbere, fie vânt, fie ploaie,
Ai răsărit acum comoră bălaie.
Şi neamul lui Ronsard pe-aicea fu
Atunci când te plimbai tăcută, tu,
Pe vremea Anei, Ana de Bretania.
Cu tine porţi sublimă raza de lumină,
Speranţa neatinsă de urmă de tină…
Lângă Danubiul ce scânteie-n zare.
Pe când în Indii? În Africa? Dar în Emirate?
Pe când spre stele vagi, îndepărtate?
Răbdare. Le vom străbate toţi pe toate.
Avem timp, blândă eternitate.
