Am obosit să privesc zâmbete
spânzurate de guri
ce mușcă cu înverșunare cuvintele
care vor să rostească adevărata simțire.
Mirosul insuportabil de putrefacție
al zâmbetelor spânzurate
îmi schimonosesc fața
neputând să le privesc.
Lovesc cu halena lor
greu de suportat.
Încerc să mă ascund. Dar unde? Sunt peste tot.
Au început să înflorească pe cele mai angelice chipuri.
De nu ar emana acel miros
aș intra în jocul lor.
Mă dor zâmbetele moarte.
Cu trecerea timpului toate simțurile se vor atrofia.
Voi răspunde zâmbetelor,
acelor rânjete împăiate,
cu fețe și ochi pictați pe sticlă.
Noile tehnologii le vor face să clipească,
să le dea acea scânteie Dumnezeiască.
Doamne! Cum voi reuși să deosebesc
un zâmbet viu de unul mort într-o lume falsă?
Voi continua să caut cuvintele cifrate
în gândurile desprinse direct din suflet.
Sufletul nu minte niciodată, nu-și poate schimba înfățișarea.
Le voi găsi acolo nefiltrate de trupurile degradate.
Cu timpul reuși-voi să pătrund
în dimensiunea subtitrării gândurilor,
iar zâmbetelor moarte le voi citi
adevărata față.