Subit Dumenzeu scârbit

Excedat de prăpăstiile dintre oameni
mi-e cumplit de teamă
de rostogolirea în groapa comună
a timpului fără sens.
Tremur de frica prăbușirii
în catacombele urii generalizate.
Triumful subteranei asupra luminii
dezmembrate în unde solitare,
risipite prin neantul sufletelor.
Rezonez la ultimele vibrații
ale conștiinței colective
pulverizate în milioane de cioburi umane.
Ce se taie, se rănesc criminal, din rărunchi
într-un iureș devastator, apocaliptic.
Monstrii lui Goya suntem noi înșine,
vaccinați sau nevaccinați,
haită de tembeli paranoici
săritori unul la gâtul celuilalt.
Doar strigătul lui Munch
poate întrupa oroarea deznădejdii
și chipul bipedului desfigurat
căzut din umanitate,
la ani lumină depărtare de paradis.
În extremis, câțiva nebuni frumoși
au mai scris scrâșnit poezie
după Auschwitz și Gulag,
până în punctul de turnură.
Subit Dumnezeu scârbit
a întors din nou spatele creației sale
și a plecat spre alte eternități.