Sergiu CrăciunPrintre copaci, erau ceilalți.
Eram noi și încă altcineva.
Frunzele timid cădeau –
legănat și cadențat.
Vântul, aproape fioros
ne scutura pletele și
ridica pleoapele celor osteniți.
Copacul mă trăgea spre el;
mă feream, îmi scuturam ușor picioarele
și mă așezam la loc.
Copacul, din nou, forța apropierea –
era o comunicare surdă…
era unul din copacii cu rădăcinile scoase.
A, da, acum îmi dau seama
că, stăteam neputincios
pe corzile înșirate ale rădăcinilor.
Rapid, m-am ferit,
dându-mi seama că le fac un rău.
Of, stăteam pe rădăcinile copacului
cum stai tu pe sufletul meu…
Și cum să nu-l doară!
Copacul dorea să mă strângă în brațe,
dorindu-mi binele.
Ridic ușor privirea, iar copacul
se contopea cu semenul său, bradul.
Nu, nu, nu se respingeau,
nu se alungau, ba dimpotrivă,
se tolerau, își tolerau crengile și frunzele…
Ce-i și cu plantele acestea!
Or fi având și ele suflet…
Copacii cântau zumzăind cu vântul,
anunțând coloritul și îndestulatul tomnatic.
Copacii ne protejau, iar norii grei ne alungau.
