Struțul

     Lumina galbenă și ușor încețoșată a amiezii de octombrie în această sâmbătă își întindea  voalul auriu peste vii și peste satul Vingard, în care o repartiție ministerială mă adusese peste Munții Carpați, de undeva din Sud, în inima țării. Terminasem orele de curs la școala româno-germană și  mă îndreptam spre casa ce mă primise în gazdă, atentă la murmurul văzduhului încărcat de insecte, arome coapte și colb ridicat de peste tot, de adieri de vânt, așa cum nu mai văzusem nicăieri în altă parte până atunci… Mă-ntâlneam cu, să zicem, zece oameni, și de zece ori trebuia să răspund la întrebarea „unde meri?”, un fel de replică la salutul meu:„Bună ziua!” Da, aici nici aerul nu mai este la fel ca în orașul copilăriei mele, nici locurile nu mai seamănă, nici oamenii.

     Mă instalasem la o bătrânică nostimă și primitoare și a început adaptarea sau acomodarea cu limbajul, cu accentul, cu mentalitatea, cu mâncarea, clima, tot. N-a fost prea greu, în cancelarie, colegii îmi păreau mai degrabă a cânta, decât a vorbi, înțelegeam aproximativ discuțiile, în orice caz, îmi aduc bine aminte că puneau conserve pe iarnă, încheiau treburile prin gospodăria proprie și schimbau rețete naturiste pentru vreun copil răcit… „Contactul cu realitatea!”, mă gândeam. Nici pomeneală de LFC-limbă franceză contemporană sau ILR- istoria limbii române, redactări, traduceri, nimic! Conversații, da, însă pe teme domestice, mai rar probleme educative, astea, doar în consiliile profesorale. Toate la momentul potrivit.

     Bun. Timpul trece și un strop de soare coboară și în această zi spre asfințit, lăsând cerul strălucitor, cu nori roz, scămoșați, statici. Eu trebuia să fiu mai dinamică, să-mi închei perioada aceasta de „trecere” spre noua viață, să mă acomodez mai ales cu noii termeni, măcar să-i înțeleg, dacă nu-i puteam întegra în sistemul propriu. Și pronunțarea era ceva nou. A nu se înțelege că ar fi existat cine știe ce diferențieri, ca în Germania sau Franța, nu! Limba română este unitară pe întreg teritoriul ei, dar ceva, ceva ardelenisme pline de farmec există, ce-i drept.

     Acomodarea? A fost chiar amuzantă. Nici astăzi nu sunt sigură că aș înțelege toate cuvintele din zona Vingard, dar în bună parte, da ! Într-o duminică dimineața, mă trezesc cu mătușa, așa începusem să-i zic gazdei mele, cu rugămintea să-i dau „bitușca”, pe care o ținea în camera mea.

      Acum eu citisem pe Slavici, Agârbiceanu și ceilalți, posibil că în textele lor vor fi apărut  unii termeni ca „bitușcă” , „blid” sau „blidar” , „chefe” , „dog” , „ai” , „grumpene”, dar în dimineața aceea, somnoroasă cum eram, habar n-aveam ce-i aia „bitușcă” .

     „Unde e ?” întreb eu, căutând să mă descurc fără să cer explicații prea multe.
„După ușă !”
Mă uit după ușă, într-un cui, o plasă țesută, o iau, deschid ușa și-i zic „Poftim bitușca !” Intră peste mine, se duce în partea cealaltă de ușă, ia din cui o haină scurtă de blană și-mi zice că nu-i trebuie „straița”. Ahaaa…mă trezesc eu, cuvintele sunt ca razele X, dacă le înțelegi cum trebuie, ele pot trece prin orice, spunea Aldous Huxley.

      În fine, povestea cu părădăile și păpărada am mai spus-o, e de notorietate că am afirmat că n-am mâncat niciodată „părădăi”, eu venind din „patria roșiilor”, iar omleta e „păpăradă” toată ziua.

      „Să-mi dai tolcerul!” strigă la mine într-o altă zi când trebăluia cu niște sticle. Nu-mi place cuvântul ăsta și nici nu știu ce înseamnă… Îmi sugerează „gheață”, „frig în oase”, o zonă neplăcută a înghețului… Dar ce-o fi ăla „tolcer” totuși.

       Niciodată n-am întrebat eu ce înseamnă cuvintele! Nu puteam face asta, credeam că eu însămi sunt un fel de mic dicționar explicativ, prin specializarea mea profesională, cum să întreb ? Cum tocmai pregătise sticlele pentru sucul de roșii, iau și eu un polonic și i-l duc. Îmi explică ridicându-l ca și când mi-ar da cu el în cap, că „tolcerul” e „pâlnie” , nu „linguroi”!

       Sâmbăta trecută, gazdele mele, el și ea, gătiți ca-n zi de sărbătoare, mă lasă singură în casă, ei plecând la „ospăț”  pronunțat cumva [uspăț], dar cu puțină bunăvoință, am înțeles. Bine, m-am gândit eu puțin, de ce nu-l fac acasă, dar, cum nu era treaba mea, m-am uitat în frigider, că așa mi-au zis: „Faci un pui de coleșă pentru `ia seară [astă seară] și ai tot ce-ți trăbă în frigider!”
Mă uit și găsesc lapte, brânză, ouă și nici picior de pui! Mă descurc, e bine, dar de ce-or fi fabulat istoria cu „puiul” ? Când vor veni ospătați sper să nu-mi ceară pui, le spun că nu l-am găsit, doar n-or să creadă că l-am mâncat eu pe tot …!
Au venit tocmai a doua zi dimineață, fuseseră la „nuntă” dragii de ei, eu nu știam că așa-i zice, cum n-am știut nici că „puiul de coleșă” este o mămăliguță mică, pur și simplu.

       Se apropia ziua de naștere a nepoatei bunicii, așa că hotărî să facă „struț” și-mi ceru un „blid” și o „hârbeicuță”. Va să zică „struț”! O fi vreo haină, ceva încălțări de casă, ce-ar putea fi „struț”, că doar n-o fi șirul maldembrotian! poate ceva de mâncare? dar cum nu știam nici ce-i hârbeicuța, ce asocieri semantice aș fi putut face?

      „Unde sunt ? nu scăpai eu fără întrebări ajutătoare nici azi. „În cămăruță!” Mă duc în cămăruță, văd sarea, oțetul, zahărul… Doamne ! ce-o fi vrând?

      „Nu sunt!” zic eu hotărât. Vine în viteză către mine, mă dau la o parte, se oprește în fața etajerei, ia de acolo o farfurie, apoi o crăticioară, de jos, din dulăpior și aflu și eu că facem cozonaci.

Adică „struț!” Daaa… cuvântul este „aripa liniștii” îmi trecu prin minte un enunț al lui Pablo Neruda, dar și dulceața tămăduitoare a sufletului… „vanilii cu rom, scorțișoară-n miere, mere coapte-n ler(1) și nuci cu stafide…”

(1) ler – „cuptor”

Sursa foto: cozonaculdolofan.ro