Crisula Ștefănescu 
M-am născut în Noaptea de Sânziene,
când se aprind focurile pe deal,
pe o stradă cu nume imperial,
într-o casă ca un gălbenuş de ou,
inundată de lumina amurgului,
la numărul patruzeci și patru,
unde din cauza gardului până la cer,
nu putea pătrunde nici dracu’.
Mama spunea că m-a găsit dimineața
în cenuşa din vatră,
dar, cum îşi dorise un băiat,
să-l ajute pe tata la treabă,
și nu o fată,
a avut ceva îndoieli
până să mă scoată la lumină.
Tata, însă, cu o faţă senină, ar fi zis:
“Ana, tot e mai bine
decât un purcel sau o broască!
Dac-a fost să ne fie dată, ei, bine, fie!”
Tatăl meu avea acest dar:
să accepte ce nu mai putea fi evitat.
“Ei, bine, fie!” nu era doar o expresie,
ci cuprindea o întreagă filozofie.
Pe bulevardul Antonius Caracalla, lung şi prăfos,
treceau vara care încărcate cu stele,
ce răsunau de chiote
şi de râsetele înalte ale unor iele
de care mama încerca să-l ferească pe tata
invocând tot cerul, cu mâinile împreunate,
în rugăciuni lungi şi întortocheate.
Din strada cu nume imperial
porneau ulicioare cu case vechi,
cu grădini şi cu cârciumioare
toamna împodobite cu frunze de viţă
şi ştiuleţi de porumb,
unde se lăfăiau grătare cu pastramă şi mici.
Mustul curgea înţepător din ulcioare
și se auzeau până-n zori
cântecele vrăjitorilor tuciurii,
care, cu capul sprijinit de vioară,
trezeau morţii din suflet
şi-i aduceau printre cei vii.
Tata se întorcea spre dimineaţă
cu lăutari şi cu mare alai
într-o trăsură trasă de şase cai
și striga de afară, din stradă,
să-i deschidă mama ușa încuiată,
că a venit cu prieteni să petreacă.
Din camerele de la etaj,
plimbând peste toţi o privire absentă,
mama, cu mâna ei albă și fină,
trăgea draperiile ca pe o cortină.
Ascunsă după un nor,
uimită luna privea
cum rând pe rând stelele mor,
și tata e încă la poartă,
și ușa e tot încuiată.
Spectacolul se termina puțin ireal.
Se juca însă stagiune de stagiune,
pe strada cu nume imperial.
(din volumul DARUL DOMNULUI BORGES, ediția a II-a revăzută, editura AIUS, 2022)
